Mai trăiesc Pokemonii?

A vâna pokemoni¹ înseamnă ceva mai grav și mai greu decât vânarea de vânt. Un fel de ridicare a acesteia la puterea a doua. Sau o vedere în 3 D, cum ar spune poeta, care folosește de mai multe ori imaginea. Căci vântul există, în impalpabilul său, pe când himera virtuală (sic!)… poeta știe! Căutătorul de pokemoni este un excelent volum de poezie apărut în seria Qpoem a Editurii Paralela 45. Îmi amintește zburătorii stranii ai lui Chagall, cu formele acelea albăstrui și alungite (împotriva timpului), poate unde unul dintre toposurile centrale ale acestei poezii este zborul. Și lichefierea, trecerea insesizabilă dintr-o formă în alta, cam asta este funcția metaforelor fluide. „eu nu văd oameni doar păsări/și zbor de măiastră”. Este o poezie centrată pe imagine și nu pe construcție, dar de o bună coerență la acest nivel al încatenării continue, al unei contiguități permanente în care lucrurile, sentimentele, fenomenele își trec energiile unele într-altele prin atingere în interiorul metaforei. Îmi vine a spune că rolul metaforei în acest tip de poezie acesta și este: să arate cum leagă eul poetului fâșiile discontinuității lumii: „văd fericiri ținând oameni în lesă”.

Cum se poate face poezie despre „o viață conectată la PC-uri”? Este una dintre întrebările noi pe care poeții și-o pun acut și uneori tragic. Visând, regretând, disprețuind, combătând, mă rog, toată gama de atitudini posibile „eul primar/incapabil de conexiuni”. Până și dragostea (sau mai ales ea?) este un fel de pokemon, definibil integral prin acest oximoron care este zeul timpului nostru realitate virtuală. Modelul constructiv al acestei poezii este o sintaxă nu a frazei, ci a imaginii dinamice, lipsită de contururi, dând astfel haloul oniric al întregului text: „verile acelea cu cozi de gușteri mi se lipesc de palme/halucinant pot străbate mările/lumii cu oase de fosfor//cai ai câmpiei scuipă/peste pragul lumii aburi de sare…”. Contrar unei anume mode invazive azi, este o poezie discretă, nu a strigătului, a urletului…ci a tonului muzical, a șoaptei. Spațiul imaginar al Rețelei oferă neașteptate posibilități de sugestie metaforică și metafizică: „însă dependența de moarte este precum jocul în rețea”. Mi se pare că, într-un astfel de univers, permanent on line, în care absolut toate ID-urile – inclusiv al lui Dumnezeu – sunt false, poezia rămâne un fel de a dovedi că ești viu „într-o lume care joacă la cacealma”. Jucând șotronul imaginilor, autoarea se întoarce de la un moment dat spre o senzorialitate delicată și spre „realismul” cotidianului, și aceasta este cea de-a doua dimensiune a plachetei, contrapusă primeia, căci a vâna pokemoni înseamnă, în fond, a alerga printr-un oraș fantomatic, pe care nu-l observi, de fapt: „miroase a nuci verzi/zilele se sparg de dig”; „miroase a război și a morți/pe acoperișuri pisici zvelte torc/în mâinile tale inima mea se golește”. Mai sunt astfel de bruște stop cadre, încremeniri ale imaginii, care dau sens curgerii generale. „timpul cu brațele pline de portocale/se pierde în lunca unde nechează cai/conabii…”. Rareori fraza poetică încropește un minimum de narațiune necesară: „lumea pare prinsă într-o centrifugă pe strada Lipscani pictorii/beau la terase apoi urinează pe zidurile desenate în grafitti/culori de ulei li se scurg pe pantofii albi/nici să împarți un fum cu cineva nu mai este permis/arta se limitează la contemplarea lumii”. Și tot din acest excelent poem pânză în ulei: „…Manole/s-a ruinat catedrala iarba a năpădit amvonul/oamenii ca și păsările suferă de bipolaritate/s-a dus dracului ideea de permanență erosul miroase a stârv”. „Te-am șuierat printr-o mie de guri de canal/Poezie!”. Este o adevărată artă poetică aici, specifică unei lumi crepusculare, virtuale și fără repere. Sau aș cita în întregime frumosul poem roșu carmin.

Verbele poeziilor sunt, în majoritatea cazurilor, la prezent, ceea ce sporește efectul de „transmisie live”, ca să fiu în tonul metaforelor cheie din volum. Orașul este un spațiu vag, existent doar prin discrete urme în intimitatea textului poetic: „moartea în oraș este descojită ca mestecenii/toamna/iar iubirile mormăie fantomatic pe acoperișul caselor/prinse în plasa/unui timp licantrop”. Textele se vede a fi construite cu grijă, deși asocierea liberă dă uneori senzația libertății suprarealiste. Aleatoriul asocierii este însă rodul aceluiași joc fractalic prin care marele computer ne controlează existența. Tentația de a evada din acest spațiu în care vânații pokemoni te vânează (normal!) este desigur uriașă: „stelele pulsează ca un panaceu deasupra/caselor unde viii desfac șuruburile morților/apoi îi așază în panoplia cerului/unde este firesc să nu respiri doar să îți deschizi cordul/până va curge din el pustietate”.

Poezia lui Angie Melania Cristea are și coerență și forță imaginativă și originalitate și sentiment al tragicului autentic, nemimat. Mi-a plăcut că nu cedează modelor, ci își asumă stilul. Temele morții, iubirii, vidului existențial nu apar ca locuri comune, ci ca întâlniri cu sinele, au ceva simplu și convingător. „Noaptea își mușcă câinii singurătății coada”. Minus eufonia neplăcută de la jumătatea versului, imaginea citată este densă și puternică. Egolatria specifică liricului nu putea să nu-și afle în spațiul artificialei inteligențe un corespondent. Selfie cu moartea este o sintagmă care face ea însăși cât o poezie. Este un poem cu trimitere spre imediat, un puzzle în care dezarticularea este mai importantă decât imaginile în sine. De altfel, poeta cultivă o neostentativă, deloc retorică, dar vizibilă poetică a rupturii; e un zvon de pânze, decoruri sfâșiate în aceste versuri, provenit din frângerile de imagini și de propoziții, o sacadare a respirației care reprezintă exact figura simbolică a unei căutări bezmetice. Ți se întâmplă, cu ochii în smartfon în căutarea bâzdâganiei virtuale, să te lovești de un stâlp sau de altcineva. Asta este căutarea de muscă prinsă sub pahar a omului de azi. Fără să narativizeze acest scenariu, mi s-a părut că poezia de față îl sugerează, parcă poeta nu inventează imaginile ci se ciocnește de ele, sau ele intră în carambol, într-un lirism brownian care sugerează perfect lipsa de consistență a lumii noastre tot mai evanescente.

„moliile au învățat că astăzi poșta electronică/circulă mai rapid/de aia nu rod singurătatea care vine pe mail”. Tragicul lumii electronizate este perfect exprimat de această imagine. Nu am idee dacă moda jocului cu pokemoni mai este de actualitate, sau a trecut chiar mai repede decât trec toate ale noastre azi, în acest teritoriu schimbările sunt ultrarapide, aproape ca jocul de imagini din volum. Nu știu dacă mai zburdă îngeri electronici, anodini, „avalanșă de îngeri cu ochii scoși”. De altfel vizualul este simțul dominant în această poezie, alături de olfactiv. Și asta pentru că pokemonul este în sens etimologic o viziune, adică o fantasmă, la fel ca toate celelalte pe care le caută poetul: „mirosea a crud a frunze de dud/a poem scris pe iris fără nici un artificiu”.

(sursă foto cover: gledajcrtace.blogspot.ro)