La ședința Academiei Române

Vineri 17 septembrie 1943 am asistat la ședința publică la Academia Română – a doua ședință de felul acesta la care am fost de față în viața mea. Dacă studiile universitare mi le-aș fi făcut la București și nu la Cernăuți, ar fi fost multe la număr aceste ședințe ale nemuritorilor pe care i-aș fi savurat.

Cu ședința de care vorbesc s-a deschis a șaptezeci și opta sesiune a Academiei Române, după vacanța mare de vară și coincide cu a șaptezecea aniversare a Președintelui Academiei Române, domnul Ion Simionescu, lucru care a fost reliefat tot în ședința (intimă) din 17 septembrie în acel an.

Mi-am îndreptat pașii spre Academie ca să-mi ocup loc cu o oră înainte de începerea ședinței publice, așa cum făceam ca student la orice eveniment mai de seamă. Am întâlnit în lojă pe prietenul meu de la Văleni, domnul I.C. Delabaia, pe care nu-l mai văzusem din 1940.

Tare eram dornic să mai văd o dată, la chip și în mișcări, pe iluștrii noștri academicieni, grupați, pe care nu-i mai văzusem de la ședința din 20 mai 1938. Câte nu s-au petrecut în lume de atunci, prin năprasnicul război pe care îl trăim!

Și chiar evenimente academice: moartea lui Țițeica și a lui Nicolae Iorga (+1940), alegeri de noi membrii (Liviu Rebreanu, Nichifor Crainic, P.P. Negulescu, George Brătianu etc.), noul Președinte Ion Simionescu.

Cu gândul la cei morți privesc la cei vii. Îi urmăresc cu nesaț.

Cel dintâi care-și face apariția în sală la ora destul de obositoare din zi, 3 după-amiază, este Părintele Nae Popescu, cu părul alb coliliu, barba și reverenda tot albe.

Poartă brâu roșu și are înfățișare de patriarh, lipsindu-i numai camilafca și rangul.

Îl salut și îmi răspunde! Prin urmare, în incinta Academiei, numai noi eram în ființă: doi preoți, ambii conferențiari ai Universității Populare „Nicolae Iorga” din Vălenii-de-Munte, dar și cu deosebiri mari. Sfinția Sa e profesor universitar și membru activ al Academiei, eu un simplu preot rural, dar cu preocupări literare și culturale intense.

Domnul profesor universitar Dimitrie Gusti, în haine gri, a încărunțit de-a binelea, deși poartă părul mărunt. Nu e vorbă, că e timp de când nu l-am mai văzut! De la serbările „Tinerimii Române”, din 1933, când era Ministru al Școlilor, iar eu elev concurent.

Pe domnul Radu Rosetti acum îl văd întâiu.

Domnul Al. Lăpedatu, roșu la față și alb pe cap, îmi pare neschimbat de acum cinci ani.

Apare domnul Mihail Sadoveanu, falnic, cât Ceahlăul, în haine maro, cu siluetă respectabilă. Deși de la ședința din 1938 i s-au mai așternut pe umeri încă cinci veri, în total azi 63 de ani, totuși mai voinic mi se pare, mai plin de viață, mai hotărâtor în pas, mai ager în privire, mai încrezător în viitorul său. Lavaliera parcă îl face mai tânăr. Ceasul la mână îi înfrumusețează făptura ca de bronz și dă mai multă măreție capului argintiu care ne-a dat „O moară pe Siret”.

Domnul Ion Nistor, istoricul bucovinean, Rectorul meu de la Universitatea din Cernăuți, poartă haină bleumarin și pantalon gri. Arată mai schimbat de cum îl știam, fața mai îngândurată decât la Cernăuți.

Se înmulțesc membrii, vin domnii Victor Slăvescu, Grigore Antipa, Ion Simionescu.

Domnul Rebreanu se întreține cu părintele Nae Popescu. Îl văd mai slab decât la Cernăuți, acum câțiva ani și la Craiova în 1936 când i-am luat interviul. Mai ars de soare, parcă ar fi fost la… secerat. Probabil va fi făcut plajă în vara aceasta, iar extenuarea pe care i-o citesc pe față și care ascunde, poate, vreo suferință, mi-o explic prin multiplele preocupări ale marelui romancier, directorul ziarului „Viața”, care a întreprins în ultimul timp câteva conferințe în turneu în străinătate. Cât despre talentul extraordinar de a întreține discuții animate, în cerc restrâns, nu mă mir, de vreme ce m-am numărat și eu în 1936 printre comesenii din restaurantul „Cina” din Craiova, când l-am cunoscut personal și mi-a dat autograful și interviul cu prilejul conferinței sale despre Coșbuc.

Vine și domnul Ionescu Sisești, fost ministru.

Domnul Sadoveanu dă mâna cu domnul Rebreanu. Privind la ei cu admirație nespusă, îmi vin în minte „Ion” și „Hanu-Ancuței”. Ce oameni fericiți! Au atins nemurirea și pe Pământ.

Sosește istoricul ardelean, părintele Ion Lupaș, pe care l-am văzut în vară la Râmnicu Vâlcea, în autobuzul de Olănești Băi. Își pune ochelarii și vine la scaun cu pași iuți. Îl salut și îmi răspunde, căci e numai la patru metri departe de mine.

Iată-l pe domnul Ion Petrovici, Ministrul Culturii Naționale, al Cultelor și Artelor. După ce semnează în registrul de prezență de la intrare, cum au făcut și ceilalți, ocupă loc între domnii Gusti și Slăvescu, în rând cu Sadoveanu. Pe masă, în față, așază o servietă nouă, maro deschis. Îngândurat, domnul ministru Petrovici arată pe omul de răspundere, preocupat. Pare obosit. Câteva zile în urmă a descoperit la Iași busturile Junimiștilor.

ȘEDINȚA SE DESCHIDE!

Domnul președinte Simionescu anunță deschiderea celei de a șaptezeci și opta sesiuni academice. Vorbește despre dușmanii care ne ponegresc neamul, omagiază pe M.S. Regele Mihai I și pe Mareșalul Antonescu, invită pe academicieni și publicul la câteva momente de reculegere pentru eroii noștri și își încheie cuvântul cu omagiul adus Mareșalului Prezan, membru de onoare al Academiei, decedat de curând.

Domnul profesor universitar Ion Nistor, de lângă harta Imperiului Roman așezată pe tablă, având pe domnul Mihail Sadoveanu în dreapta și pe domnul Liviu Rebreanu în stânga (căci acești doi mari romancieri și contemporani s-au așezat față în față), dezvoltă comunicarea sa despre „Originea Românilor din Balcani”, indicând pe hartă afirmațiile sale.

…

A doua zi l-am întâlnit pe fostul ministru Nistor pe bulevardul Brătianu. Mergea cu pardesiul pe mâna stângă, proptită-n șold și cu pălăria în mâna dreaptă. L-am salutat semnificativ de pe celălalt trotuar. Mi-a răspuns foarte amabil.

Cu un răspuns asemănător la salutul meu m-a onorat în Sibiu, pe strada Mitropoliei, în 1934, regretatul Octavian Goga.

Florian Stănescu, Jurnal

(fragmentul a fost dăruit revistei Literatura de azi prin amabilitatea doamnelor Emilia Stănescu, fiică, și Mădălina Pavăl, nepoată; fotografiile sunt din arhiva autorului, domnul Florian Stănescu)