Poezia lui Nichita Stănescu (31 martie 1933 – 13 decembrie 1983) poate fi încadrată, temporal şi ca structură, în poezia modernistă; dar acest lucru ar însemna să fim extrem de nedrepţi faţă de Nichita. Unic prin felul de a scrie, unic prin modul de a inventa, lingvistic şi poetic, unic prin felul de a trăi, de a iubi.
„Ceea ce se reține de către cititor este libertatea dominând, din interior, lumea poeziei lui Nichita Stănescu. Modul în care dematerializează lumea și îi densifică structura ideală este același de la debut și până la pragul dintre antume și postume.(…) Extrem de puțini sunt cei care, precum Arghezi, se mai pot reformula și schimba la o vârstă înaintată.” (Daniel Cristea-Enache)
Opera sa a trecut graniţele ţării noastre, a fost (şi este) premiată, admirată, adorată, dar un lucru rămâne cert: în nicio altă limbă poezia lui Nichita nu va reuşi să sune atât de frumos, să fie atât de plină de profunzime ca în limba română; limbă pe care Nichita a iubit-o „dumnezeiesc” de mult:
„Nu spun că alte limbi, alte vorbiri nu ar fi minunate și frumoase. Dar atât de proprie, atât de familiară, atât de intimă îmi este limba în care m-am născut, încât nu o pot considera altfel decât iarbă. (…) O patrie fără de nume nu este o patrie. Limba română este patria mea. De aceea, pentru mine, muntele munte se zice, de aceea, pentru mine iarba iarbă se spune, de aceea, pentru mine, izvorul izvorăște, de aceea, pentru mine, viața se trăiește”
Îngerul cu o carte în mână
Trecea un înger,
pe un scaun negru aşezat.
Trecea prin aer, liniştit
şi mândru.
Eu îl priveam de la fereastră, cum
prin ziduri trece ca prin fum.
Primeşte-mi un cuvânt, strigai,
tu, îngere, împins din rai
de-un vânt stârnit, de-o apăsare
a vreunui gând cu mult mai mare.
Dar îngerul tăcea, trecea
pe-un scaun negru stând, citind
o carte veche, strălucind
în legătura-i de argint, şi grea.
Trecu prin blocul nou din piaţă.
Trecu prin chioşcul alămiu
al staţiunii de benzină,
abstras, divin.
Primeşte-mi, îngere, strigai,
paharul care-l beau, cu vin.
Pâinea primeşte-mi-o şi sarea…
Mi-apasă-n coastă înserarea.
Dar îngerul tăcea, trecea
prin soba din odaia mea.
Pe un scaun negru sta, citind
o carte grea cu solzi de-argint.
Când fu în dreptul meu, strigai –
o, îngere venit din rai,
mă lasă să m-atârn şi eu
de scaunul tău, de braţul tău.
Abia putui de un picior
de scaun, să m-agăţ din zbor.
Astfel prin aer şi prin ziduri
cu îngerul zburam şi eu,
la fel cum flutură în vânt
mătasa unui steag înfrint!
Şi mă răneam de-acoperişe,
de ramurile verzi, piezişe,
şi mă izbeam de stâlpii lungi,
de cabluri şi de sârme şi de dungi…
Mă desprinsei de sus căzând
în piaţa înserată, liniştită.
O, el se-ndepărta zburând,
prin aer şi prin ziduri străbătând
cu cartea-n mâini, citind cu patimă
necontenită.
O, el se-ndepărta şi eu
tot mai vroiam să-l văd, prin seară.
…Dar el s-a dus alunecând,
împins în rai ca de un vânt,
sau, poate, de-apăsarea unui gând
cu mult mai mare.
Imagine de pe epoezii.eu
