Odilia Roşianu 
Desigur că sărbătorirea a 100 de ani de la Marea Unire este un moment important în istoria noastră, iar rememorările discursurilor sau ale serbărilor oficiale de atunci sunt la ordinea zilei, inclusiv în rubrica revistei Literatura de azi, dedicată Centenarului.
Totuşi, România (mai mică sau mai mare) este formată din oameni care, dincolo de sentimentul patriotic, trăiesc, iubesc, muncesc şi… mănâncă. De aceea, mi s-a părut interesant să arunc o privire şi pe mesele de-atunci, mai ales pe cele ale oamenilor simpli, de la ţară.
Trăim ca să mâncăm sau mâncăm pentru a trăi? Aceasta e o întrebare din ce în ce mai actuală, pe măsură ce gusturile se rafinează, iar felurile de mâncare devin din ce în ce mai complicate. Ei bine, răspunsul de acum o sută de ani, la sate, era simplu: mâncăm pentru a putea munci şi a avea din ce să trăim.
Pe primul loc în meniul ţăranilor se afla mămăliga. Chiar dacă porumbul a apărut mai târziu în agricultura românească, undeva pe la sfârşitul secolului al XVII-lea, pe când avea un rol secundar în alimentaţie, el a câştigat repede în importanţă, iar la începutul secolului XX constituia hrana de bază la ţară. Nu degeaba, inclusiv în scrierile despre exilul din timpul Marelui Război este subliniată frecvenţa cu care se consuma mămăligă: „În cele patru zile din săptămână când poporul se hrăneşte cu mămăligă, suveranii au ordonat să li se servească şi lor aceeaşi hrană, deşi la Iaşi mai sunt destui care au chiar pâine albă, care se îmbuibă cu multe alte bunătăţi, cărora nici nu le pasă. Aici, în pribegie, suveranii noştri s-au identificat pe deplin cu marii noştri voievozi iubitori de neam şi de glie.” (I.G. Duca)
Iar mămăliga se mânca în nenumărate feluri, asociată cu orice, de la usturoi, lăptuci, ridichi şi alte verdeţuri, la magiun, brânză sau, în cazurile fericite, la carne şi ouă.
Tot la loc de cinste stăteau şi ciorbele, fie ele de lobodă, păpădie, ştir, ştevie – de legume, cel mai des – pentru a „trezi” românul şi a-l pune la treabă, cu foc.
Carnea de „râmător” însă era preferata ţăranului nostru (şi nu numai a lui), în zilele de „dulce”, când se putea bucura de tot ceea ce îi dăruia porcul: afumături, slănină, coaste, pulpă, muşchi, savurate cu evlavie, mai ales în zile de sărbătoare.
La sfârşit, să amintim ce credea şi spunea ţăranul român la 1901: „Băutura este trebuincioasă omului în orice vreme când simte sete sau mai cu osebire după fiecare mâncare, căci băutura înlesneşte mistuirea mâncării”, iar băuturile prezente în meniul lui erau vin, rachiu, ţuică, rom şi bere. Apa din fântână se lua pentru stingerea setei. Iar pentru femei, mai ales, existau braga, limonada, ceaiul şi cafeaua, ultima fiind aproape obligatorie la sfârşitul fiecărei mese.
Stau şi mă-ntreb ce s-a schimbat atât de mult în viaţa românilor, în ultimii 100 de ani. A, da – graniţele ţării…
(sursa informaţii: „Poveţe despre hrana ţăranilor” de dr. I. Felix, publicată în 1901)
