Camelia Radulian 
mai am o jumătate de glonț
restul l-am irosit pe întâmplări.
Știu, pământul îți intră până la urmă în casă
ți se răstoarnă în pumni,
în căni
stă pe prag și privește când desprinzi din pereți
fantome. Știi că e vineri.
Femeile din tine pleacă
spre nord
unde frigul e negru, unde ele sunt mereu prea bătrâne.
Va rămâne totuși un foetus prelung
pe pat
un foșnet de giulgiu în fiecare
te iubesc când ruginesc încuietorile de la ușă
Auzi cum se învechește închinarea în mâini
crucea mea în degete, în oțet, peste beciuri?
umbra iederei
împăturește cearceafuri,
tu azi miroși a singurătate
și a naftalină, dragoste.
Timpul e doar
un torace deschis, în apnee,
mă extrag din el
sunt jumătatea mea rămasă de glonț
flutur mătase albă
poate îți mai aduci aminte
războiul s-a sfârșit acum 100 de ani.
Dacă pleci, eu rămân.
Iarba e nebună și țipă.
Numele meu fumează tabac
afară, la soare, pe o scândură.
Scrisul de odinioară
s-a șters.
