Dragoste alsaciană (III)
Raoul și Vivienne porniră, după micul lui dejun, călare, în sus, pe valea Rhirului, spre încrucișarea a două pâraie de munte. Veronique îi petrecu cu privirea din foișor, le făcu cu mâna, apoi se mută în salon, din cauza căldurii care devenea deranjantă. Ca să-și treacă timpul, chemă copiii. Cele două guvernante, o nemțoaică și o franțuzoaică, așa cum stă bine unei case bilingve, îi aduseră pe cei patru, aliniați în ordinea vârstei, cumințiți de cum pășiră pragul intimidantului salon. Era semiîntuneric, draperiile de catifea de culoarea vișinei putrede abia lăsau să străbată ceva din lumina puternică, iar pantofiorii lor scârțâiau pe parchetul lustruit.
Veronique și-ar fi dorit să fie o mamă bună, care se joacă alături de copiii ei, îi răsfață și-i protejează de un tată autoritar. Așa fusese în casa lor, așa își dorise și ea, așa era mai peste tot. Dar Raoul era cam la mintea lor, așa că fusese nevoită să preia neplăcutul rol de cap de familie atunci când venea vorba de educația copiilor. Un singur lucru ceruse el și ea acceptase după moartea tatălui ei: copiii lor vor studia la Paris. Nu avea nici o noimă, mai ales de când Alsacia revenise Germaniei, dar acceptase această hachiță, știind că, în schimb, va avea libertate deplină în a-i crește ca pe niște mici teutoni care să nu se lase mai prejos decât verii lor ce creșteau la Berlin.
-
Maman, scânci cea mică, Diana. Vreau și eu să înot…
Cei mari râseră. Walter avea unsprezece ani și familia se mândrea cu dibăcia lui la înot. Alphonse și Anne-Marie luaseră și ei lecții de înot și mergeau, de două ori pe săptămână, cu tatăl lor, la un lac din apropiere. Dar ei aveau opt și șase ani. Pe când Dianei, la cei trei anișori ai ei, plăpândă și trecută deja prin câteva afecțiuni ce-i șubreziseră plămânii, numai apa rece de munte, în care lui Raoul i se năzărise să-și călească pruncii, nu-i lipsea.
”Vrea să scoată din ei ceea ce el n-a putut să fie”, le explicase Veronique mamei ei și soacrei, nemulțumite de asemenea idee periculoasă. ”Să le ia instructor, dragă, ce, el știe să înoate cum trebuie?”, pufnise baroneasa de Wandlau, tronând masivă în capul mesei. Nu conta că Raoul tocmai intra, foarte bine, să audă tontul. Ginerele nu zisese nimic. Așa procedase de când îi cunoscuse. Le luase fata, le luase numele, le luase zestrea, putea de acum să tacă mulțumit șarlatanul. ”Moșmondeala lui taică-su a adus-o aici! El a întrecut-o cum nu s-a mai pomenit, ei, uite că i-a făcut tocmai ea figura!”, pufnea în sinea ei baroneasa. Da, Veronique fusese slăbiciunea bătrânului. Oricare alt copil ar fi fost dezmoștenit în locul ei.
Cu gândul, de pe acum, la doi cai gonind pe drumul umbrit de pădure, Veronique își puse băieții să-i spună ce mai citiseră din lecturile date de institutor pentru vacanță. Fetele, mai mici, se întreceau care mai de care să fie luată în seamă, frații le înghionteau înciudați și nerăbdători să scape de interogatoriu, știind că după aceea vor putea zburda în voie.
”Nu cu țăranii!”, le aminti severă, înainte să o zbughească, mama lor. Fetele le pierdură urma băiețandrilor, țipară o vreme înciudate și se consolară apoi dându-și păpușile în scrânciob. Vocile lor făceau parcă timpul să stea în loc. Fără chef, Veronique lăsă umbra răcoroasă și făcu un tur pe la bucătărie, unde un pluton de bucătari și servitoare trudeau asudați. Se asigură că totul va fi în regulă la dineul ce se pregătea, apoi se încumetă să înfrunte vipia. Soarele explodase pe cer, degeaba încercă să-l privească, nu se putea uita în sus. Jumătate de cer strălucea ca o oglindă ce răsfrângea o lumină fierbinte, cealaltă jumătate era de un albastru mat, pe care câteva zdrențe de nori atârnau ca să arate cât de inutilă e orice iluzie. Sufla vântul în parc, dar venea un aer cald, care nu clintea nimic. Platanii dormeau învinși în jurul heleșteului, florile atârnau ciorchine la pământ, iar eroii mitologici de pe alei păreau momâi de piatră deformate de soare.
Cu rochia ridicată în vârful degetelor, cu o umbreluță inutilă în cealaltă mână, Veronique se aventură până la scena ce se ridica în vederea concertului. Câțiva tineri îi dădură binețe și-și văzură de ornat cu crengi de brad scena pentru orchestră și pavilionul de vizavi. Aveau cămășile albe lipite pe spate de sudoare, pe chipurile înroșite curgeau valuri, dar se mișcau în tăcere, rapizi și pricepuți.
Ostenită de plimbarea prin arșiță, Veronique ceru să i se umple cada. Servitoarea o ajută să se dezbrace după un paravan, timp în care altele vărsară căldările cu apă călduță. ”Lasă-mă”, îi murmură Matildei. Evită să se vadă în oglinda ce fusese așezată în acel loc tocmai pentru a-și putea admira, altădată, trupul în toată splendoarea lui. Intră zgribulită în apa prea rece. Se lăsă încet pe vine, apoi se lungi în cadă, obișnuindu-se cu prospețimea apei. Îți simți trupul încordat și încins. Lăsă capul pe spate, pe o perniță de catifea. Ar fi trebuit să-i spună Matildei să vină să pună mai multă lavandă în apă și să-i maseze spatele cu mănușa din păr de cămilă. Îi era lene, însă, și-ar fi vrut să adoarmă și să nu se mai trezească niciodată din somnul bun, odihnitor. Așa, n-ar mai fi îmbătrânit niciodată, poate doar visele ei ar fi fost de om bătrân, dar trupul și sufletul i-ar fi rămas la fel. Și dacă n-ar mai fi fost nici vise?
I se făcu frică. Pielea i se strângea de răcoare, dar își aminti de căldura de afară. Trebuia să se relaxeze. Să fie zâmbitoare, senină, spirituală. O gazdă perfectă. Știa că așa va fi. De aceea, putea să aibă, acum, momentul ei. Fără oaspeți prefăcuți, fără o familie enervantă. Începu, brusc, să plângă.
(sursa foto: historia.ro)