Cernobâl, comunicat tardiv

Gonesc cu maşina pe autostradă spre spitalul din Queens unde sunt de gardă. Radioul urlă tare, ca de obicei, pe postul meu preferat de classic rock. Ştirile de la ora opt. Bursa care cade continuu de la o zi la alta, alegerile din Florida unde voturile se numără la nesfârşit şi închiderea definitivă a centralei termo-nucleare de la Cernobâl din Ukraina. La 14 ani după faimoasa explozie nucleară, bilanţul morţilor este de 30 000. Bunicul meu nu cred să fi fost numărat între ei, deşi sunt convins şi astăzi că de acolo i s-a tras.

Lucrez cu Vladimir, rezidentul rus căruia îi spun de comunicatul de la radio. Îl lasă rece şi nu comentează nimic de parcă toate astea nu s-ar fi întâmplat niciodată, iar noi, produse ale acelor vremuri, made in Eastern Europe, am fi ajuns aici în America dintr-o greşeală de distribuţie. Mulţi din ruşii emigranţi au aparent o reticenţă în a comenta evenimentele venite din spaţiul lor. Nu ştiu dacă o fac din decenţă sau dintr-un reflex al tăcerii prea bine format de-a lungul câtorva generaţii. Noi, cei din Estul Europei Răsăritene, abia aşteptăm să ni se ridice ceva la plasă, legat de lumea din care am fugit.

În primăvara lui 1986, la Cernobâl, atomii scăpaţi de sub controlul puterii sovietice s-au ridicat la cer. Catastrofele s-au răspândit repede în partea asta a lumii. Dacă vântul ar fi bătut spre est, ar fi fost probabil încă unul din dezastrele nucleare bine ascunse. Vântul însă sufla spre vestul Europei, unde acele contoarelor Geiger-Muller se mişcau nervos. În România, radioul şi televiziunea au reacţionat în sfârşit prevenind populaţia. Eram oarecum surprinşi, căci ascunderea şi mistificarea adevărului făceau parte din rutina sistemului. Nu de data asta, când situaţia era mult mai gravă. În fond vina era a lor, a ruşilor, cei de care ne fusese totdeauna frică. Fusesem educaţi că trebuie să fim pregătiţi oricând pentru a respinge un eventual atac imperialist. Noi însă ştiam că e vorba despre ei, vecinii noştri din est, cei care, după ce ne-au băgat comunismul pe gât cu forţa, s-au delectat văzându-ne cum am reuşit să-i întrecem în fanatism şi absurditate.

Acum răul venea pe sus. Incontrolabil. În nori de radioactivitate care treceau fără viză peste Europa. România era la doi paşi de dezastru. Îmi luasem câteva zile libere de la Spitalul unde lucram în Braşov şi conduceam spre nordul ţării unde trăiau părinţii mei.

Era cald, transpiram puternic, însă nu îndrăzneam să deschid geamul maşinii. Traversam o zonă unde radioul anunţa un val de radioactivitate crescută. Mergeam cu viteză, ca şi cum aş fi încercat să-l depăşesc cât mai repede. Nu era aproape nimeni pe şosea, ceva oricum obişnuit de când benzina se raţionalizase. Câteva capre şi vaci păşteau liniştite iarba radioactivă pe marginea şoselei, legate de câte un copac cu frânghii suficient de lungi ca să te trezeşti cu ele pe capota maşinii. Sate săseşti cu case mari de piatră cu tencuiala căzută de mult, biserici medievale cu turnurile uşor înclinate, turme de gâşte, biciclişti, căruţe, un copil sub un an traversând în patru labe şoseaua, scârţâitul frânelor care, slavă Domnului, funcţionează şi opresc maşina la timp.

Bătrânii stăteau nemişcaţi pe prispa caselor să vadă cine mai trece… Radioactivitatea care trecea invizibilă pe deasupra nu exista pentru ei. La capătul fiecărui sat sau unde nu te aşteptai, puteai vedea vechile pancarte plasate de oficialităţi cu cele mai stupide şi neaşteptate sloganuri. Pe una se mai putea citi încă protestul ridicol „Un NU hotărât bombei cu neutroni!“ De stâlpul pancartei era legată o capră care păştea netulburată de avertisment. Multe din reclamele comunismului triumfalist se retrăseseră nesusţinute de realitate. Pe strada mea era o lăptărie din care laptele dispăruse de mult. Apoi au scos din vitrină şi reclamele acum fără rost: „Nicio zi din cele şapte fără lapte“ sau „Lapte, produse lactate – un izvor de sănătate“. În lipsa laptelui, sunau ca un îndemn la revoltă.

Ajuns la Bistriţa găsesc uşa închisă. Vecina îmi spune că ai mei sunt la bunicul la ţară. Încă 20 de kilometri de condus pe drumuri înguste, alte sate şi vaci păscând pe marginea drumului. Zona e plină de viţă de vie şi livezi cu pruni. Asta înseamnă vin şi ţuică – alt izvor de sănătate încă nesecătuit. Cine ştie ce gust vor avea cu neutronii aceştia distilaţi la toamnă?!

În sfârşit, de pe vârful dealului apare satul bunicului meu îngropat în verdeaţă. Mai am o curbă şi va apărea prima casă. La intrare, acelaşi Cristos de tablă răstignit, cu vopseaua decolorată scârţâind la fiecare pală de vânt. Când iau curba mă uit la el şi îmi propun de fiecare dată să-l întreb pe tata de unde vin iniţialele I.N.R.I. puse deasupra capului Mântuitorului. N-o voi face, căci bănuiesc ce va urma. Lipsa mea de cultură religioasă îl irită.

„Dumnezeule, nici asta nu ştii!“ îmi va spune el întristat. Generaţia voastră a crescut complet în afara lui Dumnezeu. Nu aveţi noţiuni elementare de credinţă şi religie“. Apoi va schimba tonul şi va adăuga tot el: „De fapt nu e vina voastră. Sistemul ăsta nenorocit…“.

După război, era student la teologie pregătindu-se să devină preot greco-catolic. Comuniştii l-au băgat la închisoare unde a stat aproape un an, până când catolicismul, religie interzisă pentru români, a fost abolit. Nu-i plăcea să-şi amintească de perioada aceea şi nici nu vorbea despre ea. Căile Domnului sunt greu de pătruns şi înţeles, căci după câţiva ani a ajuns profesor de istorie şi ştiinţe sociale. Deşi credincios, n-a mai intrat într-o biserică mulţi ani. Se ruga acasă cu mama. Un profesor îşi putea pierde catedra dacă era văzut în orice biserică, inclusiv cea ortodoxă. Asta deşi capii bisericii ortodoxe pactizaseră cu sistemul comunist, pomenindu-i conducătorii cu evlavie la fiecare slujbă de duminică.

Mi-a spus abia când aveam 21 de ani că nu sunt ortodox, ci botezat greco-catolic. Asta fusese ultima lui „erezie“. Într-o noapte, împreună cu mama, m-au ascuns în scutece şi m-au dus într-o casă conspirativă unde un preot m-a botezat după ritul greco-catolic. Aflarea acelui secret păstrat cu grijă atâţia ani nu mi-a schimbat cu nimic viaţa care a continuat să curgă la fel ca înainte. Nici mai catolică, nici mai ortodoxă. Oricum, eu nici la vârsta asta nu ştiam ce înseamnă I.N.R.I. şi am continuat să-mi fac cruce la fel ca ortodocsii, de la dreapta la stânga. Doar bunicii ne mai educau religios, ei nemaiavând ce pierde. La şcoală încercaseră să ni-l scoată pe Dumnezeu din cap, însă eu de mic am simţit că ori de unde ai începe crucea tot acolo ajunge. Reflexele formate în copilărie, chiar dacă sunt formale, sunt greu de schimbat.

În anul în care m-au botezat, Stalin nici nu se răcise bine în zidul Kremlinului, dându-le supuşilor săi o falsă senzaţie de libertate. Bunicul se îmbătă când află de moartea dictatorului. Lumea deja spălată pe creier şi încă paralizată de frică, trimitea pe adresa Kremlinului scrisori şi telegrame de condoleanţe şi jale. Marele popor rus era în lacrimi după tătucul dispărut. Bunicul meu scrisese o poezie populară debordând de bucurie, chiar cu accente de speranţă timpurie periculoase pentru acele vremuri. Norocul lui era că bunica ştia ceva carte şi oprise popularizarea scrisorii la timp.

Născut în 1900 sub austro-ungari, simţise pe pielea lui două războaie mondiale şi multe schimbări de macaz în istorie. Pică nu le purta atât ungurilor sau nemţilor, cât mai ales ruşilor care în ’44–’45, veniţi ca eliberatori, se comportaseră ca o sinistră forţă cotropitoare. Abrutizaţi de război, comunism şi votcă, lăsaseră o foarte tristă amintire peste tot pe unde trecuseră. Confiscau toate ceasurile de la mână care erau pentru ei o noutate absolută. Confiscau animalele, aurul şi argintăria din case şi executau sumar pe cei vinovaţi pentru te miri ce.

În anul acela bunicul rămăsese fără porci de Crăciun şi fără animale în ogradă: „dacă aveau nevoie de carne sau vin, nemţii şi ungurii încartiruiţi în sat veneau şi mi le cumpărau. Când au intrat ruşii, un ofiţer cu zece ceasuri pe fiecare mână a venit cu doi soldaţi la noi în curte şi, fără să spună nimic, deschise uşa grajdului şi mitraliară toate animalele. Erau să-l împuşte din greşeală şi pe străbunicul tău care urcase în pod după fân. Apoi, ofiţerul intră în cămară şi trase câteva focuri de pistol în butoaiele cu vin. Vinul curgea prin toate găurile, iar ei îşi umpluseră nu doar toate damigenele, dar şi caschetele de pe cap şi lăsară restul să curgă pe jos“.

Când eram pionier la Bistriţa făceam de gardă de Ziua Victoriei la monumentul eroilor sovietici. Purtam la gât cravată roşie şi în mână o puşcă de lemn. Nu fusese nicio bătălie în zonă căci nemţii se retrăseseră de mult. Cei cinci soldaţi eroi înmormântați acolo muriseră intoxicaţi cu alcool metilic în liceul meu. Dăduseră buzna în micul muzeu de ştiinţe naturale şi băuseră alcoolul în care erau conservate câteva şopârle.

(sursa foto: timponline.ro)