„Foştii” din viaţa femeilor

Sunt sigur că s-au făcut puţine analize despre „foştii” din viaţa unor fete care vor să înceapă o nouă relaţie. Am mai abordat elegant acest subiect în câteva eseuri care se găsesc în „Chezăşie pentru libertate”, cum ar fi „Post-despărţirea” şi altele. Aplecându-mă însă cu atenţie asupra acestui aspect, descopăr pe zi ce trece că impactul „foştilor” este unul cât se poate de important. Dacă ar fi să fac adaptat o analiză de tip darwinist aş putea spune că, din punct de vedere al refacerii vieţii pe plan personal, supravieţuiesc relaţiile femeilor care la rându-le „supravieţuiesc” foştilor iubiţi.

Amintirile frumoase sunt cel mai puternic aliat al „fostului”. Ele sunt distribuite nediferenţiat în istoricul comun al unui cuplu, dar deţinute aleatoriu de către cei doi. Amintirile capătă putere şi pentru faptul că omul are o natură eclectică în abordarea trecutului său. Lucrurile plăcute sunt cele care rămân, lipite unele lângă altele, ca şi cum trecutul ar fi un şir neîntrerupt de fapte bune. Sunt şi cazuri diferite, dar eu îmi permit acum să abordez relaţiile în care cei doi s-au iubit sau s-au plăcut foarte mult. Și la un moment dat s-au terminat.

În cele mai multe cazuri, dacă intri într-o relaţie cu o femeie, n-ai cum să nu dai peste „hainele” unui „fost” împrăştiate prin sufletul ei. Intrând acolo, ea se va grăbi să le adune, să le mototolească într-un şifonier, ca să nu le vezi, dar pe când crede că le-a ascuns mai bine, sună „fostul” şi întreabă de ele. „Unde îmi sunt hainele pe care mi le-am „uitat” la tine?” întreabă acesta imperativ, nepăsându-i (aparent) de prezenţa „celui nou”. O să vedeţi că „fostul” îndură multe (aparent) într-o situaţie în care se află în criză vizavi de „fosta” lui, apoi îi plăteşte acesteia poliţa pe parcursului post-împăcării.

Un „fost” alege să se întoarcă în relaţia anterioară, de regulă, din două motive. În primul rând, pentru că cea mai mare parte a femeilor sunt slabe. Odată ce au iubit sunt „preş” în faţa unui fost care le activează şi le dezactivează când vrea. Dacă priviţi cu atenţie, o să vedeţi cum suferinţa multora dintre femei constă în urmărirea parcursului vieţii „fostului” de după despărţirea de ele. Cumva, ele devin mai preocupate să vadă ce face „fostul” decât să-şi construiască ceva pentru sufletul lor şi să privească spre viitor. Lucrul acesta este valabil şi pentru unii băieţi, care preferă să se uite şi să aştepte când îşi va frânge ea gâtul cu noua relaţie. (O să vă surprindă, dar inclusiv pe Facebook sunt mulţi oameni care, odată ce îi văd pe doi oameni afişându-se ca fiind într-o relaţie, se „abonează” mecanic la cercetarea profilului celor care şi-au declarat public relaţia, pentru a asista cu satisfacţie la momentul când aceasta se va termina. O aşteptare a reconfirmării nefericirii celuilalt, o adaptare modernă la „să moară şi capra vecinului”, doar că într-o adaptare modernă, „capra vecinului” este un „prieten” de pe celebra reţea de socializare).

„Fostul” este pentru foarte multe femei, nu un om din trecutul lor, cu care au făcut cuplu și până la urmă relaţia nu a mers, ci o tentaţie. O tentaţie umblătoare care le cunoaşte nevoile sexuale şi pe care o cunosc tot din punctul de vedere al nevoilor sexuale. Multe relaţii se continuă sexual după despărţirea declarativă, periclitând şi mai mult şansele de vindecare sufletească după încheierea unei relaţii eşuate.

Că omul uită uşor ceea ce este rău, este un adevăr. Acest lucru ni se dovedeşte în fiecare zi, prin erorile de cuplu care se petrec. Primează instinctul, iar emoţionalul este devastator, dacă se găseşte într-un context potrivit, relaxant, în care momentele frumoase de cândva capătă greutate. Ce o mai fi mâine, din punct de vedere sufletesc, nici nu mai contează.

Am în minte un reportaj despre relaţii, difuzat pe Discovery în toamna lui 2007. O profesoară de la Harvard le spunea studenţilor să nu se joace cu sufletele lor. Mai concret, se referea la interacţiunea sexuală şi îi sfătuia să nu se joace cu focul. Adică să nu facă sex cu cine nu cred că au de gând să rămână tot restul vieţii. Ceea ce spunea profesoara americană, racordat la realităţile zilelor noastre, poate părea o utopie. O abordare vetustă a unei realităţi care ne năpădeşte cu viteză şi care ne cere soluţii rapide la nevoile noaste mentale şi sexuale. Profesoara explica însă ştiinţific interacţiunea care se petrece la nivel fiziologic între două persoane care fac sex, accentuând pe ideea că se petrece o anumită transpiraţie cerebrală, care îi determină pe cei doi să intre într-o dependenţă reciprocă. Analiza profesoarei mi-a dat fiori la vremea respectivă şi în ceea ce mă priveşte, dar, sincer, şi din perspectiva a ceea ce mă gândeam că aş putea să întâlnesc în viaţa mea.

De ce mi-a fost frică n-am scăpat. Aproape fiecare relaţie pe care am avut-o, după dezoficializarea surogatului de parteneriat marital, a fost pigmentată cu câte un „fost” mai puternic sau mai puţin puternic. Mai concret, aproape fiecare domnişoară care are ceva de oferit, are un „fost” latent sau activ care fie că este sclav al „sindromului agendei” (adică nu ţine neapărat să reintre cu ea în relaţie, dar din lipsă de altceva sau când se simte singur, butonează agenda şi o găseşte pe ea), fie că regretă despărţirea sau o consideră injustă.

„Foştii” nu sunt oneşti nici cu ei înşişi, nici cu ele. Un „fost” dedicat rămâne singur şi caută să se lupte până la epuizare pentru recâştigarea relaţiei lui. Dacă îi reuşeşte îşi merită victoria, dacă nu – trebuie să meargă mai departe. Majoritatea „foştilor” însă joacă dublu. Oameni fiind, caută să îşi redobândească momentele de fericire în cuplu şi să găsească repede o înlocuitoare. Bineînţeles că de foarte multe ori realitatea nu se pliază pe aşteptările lor, caz în care se întorc înspre ce au avut, mai culeg nişte „roade”, îşi reamintesc împreună cu „fosta” ceea ce nu a mers, ca apoi să caute din nou. Acest joc alternativ îl afectează mai mult, dintre cei doi, pe cel care este de bună credinţă. Dacă se întâmplă să fie de bună credinţă amândoi, este simplu – îi afectează reciproc. Este nociv însă când „fostul” se întoarce doar pentru că persoana care cândva a făcut parte din viaţa lui reprezintă un culoar facil din punctul de vedere al satisfacerii unei nevoi sexuale. Acele tipuri de situaţie pot fi catalogate drept joacă cu sufletul celuilalt, despre care se tot vorbeşte în termeni populari.

Ce să fac în încheiere? Să fie cu happy-end? Să scriu că cel care se joacă va suferi, cum va suferi şi cel care acceptă astfel de întoarceri? Evident că este aşa. Pe cine mai interesează însă, când trăim într-o lume în care memoria a devenit un defect? Repetarea greşelii este asociată anormal cu iertarea, iar imediatul a devenit supapa unor generaţii care aproape că nu mai au planuri de viitor. Cum spuneam într-o discuţie recentă cu cineva, ajung să mă consider eu anormal pentru faptul că mai am principii şi crezuri. Ajunge să-mi fie scârbă de mine că sunt loial şi „neorientat” în acest hăţiş în care trebuie să primeze plăcerea. Bucuria sufletească este umilită de către plăcerea imediată. În paranteză fie spus, ferească-i Dumnezeu pe cei care mai cred în onestitate, pentru că trăim într-o lume a cururilor goale. Băieţilor de treabă li se ridică ştacheta parcă la mişto. Fetele cu moralitate şi cu principii ajung să fie umilite din lipsă de alternativă. În loc să fie libere şi independente în alegerile lor, sunt tatuate cu floarea de crin a dualităţii. Umbra lor, este de fapt, umbra foştilor care, plictisiţi sau rămaşi singuri din cauza caracterului alunecos pe care l-au avut, aleg să se întoarcă în vieţile suferindelor. Ştiţi de ce fac asta? Pentru că pot…

Bucureşti, 17-18 iunie 2012

(sursa foto: deffduck.com)