Constanța Popescu 
Singură pe drum,
umbra mă poartă în spate,
un dar primit pe drumul cu un singur sens,
la începuturi, când atomii au învățat să fie molecule,
când eram fluture, fum sau gând nespus.
Îmi iau pașii în brațe, să nu se scuture amintirile
din castanii aprinși de primăvara
fixată la celălalt capăt de cale.
Răzbate muzica în eter, orchestra celestă
mă provoacă să trec și eu asta fac
fără să știu fără să vreau,
am brațele pline cu fapte, cu flori împletite
pe față, pe trup, pătrunse în gânduri.
Mă strecor
printre visuri neterminate, doruri,
pârjolite popasuri, cu amprenta pe pas.
Câtă vreme o să pot să-mi mai pun florile presate
în cartea pregătită de drum?
Singură am ales traseul în călătoria
cu onoruri obligatorii la ultimul popas.
Nu-mi mai ajunge să defrișez continuu
virgine poteci, să caut amprenta personajelor
din povestea în care-i rescriu finalul…
făptura-mi se înconvoaie
și în genunchi sunt iar puternică…
Sursa foto: anidescoala.ro
