Dana Heuberger 
Pentru fiecare dintre noi există cel puțin o călătorie care schimbă toate perspectivele și rosturile. Că ea este până la gard, în satul vecin sau peste mări și țări, e mai puțin important. Ceea ce contează e să ajungi la capătul Lumii tale de până atunci și, călătorind, să te-adâncești nu doar în priveliști, edificii și în legendele citite sau imaginate despre viețile altora, ci mai ales în tine. Pentru mine, viața cea veche s-a destrămat definitiv și pe neașteptate acum aproape zece ani, odată cu pierderea tatei. După un purgatoriu de câteva luni, în care nici acum nu știu prea bine ce anume îmi făcea organismul să viețuiască, teleghidat și dezaxat, într-o profundă negare a Întâmplării și o perpetuă și inutilă așteptare a deșteptării mele din coșmar, m-am trezit dintr-o dată cu o altă viață, care pretindea că este a mea, pulsând surprinzător și trezindu-mă. În miezul cel nou și vechi deopotrivă al Chinei și-al unei lumi necunoscute mie, de o complexitate fascinantă. În buricul Asiei, Shanghai…
Ar fi prea simplu să descriu în întregime povestea călătoriei mele în copleșitorul Est, să povestesc despre oamenii providențiali care au făcut-o posibilă atunci când aveam cea mai mare nevoie de ea, să menționez toate muzeele, templele, clădirile moderne și grădinile care m-au încântat. În ciuda faptului că zilele petrecute în China îmi sunt vii în memorie și acum, clipă de clipă, n-aș reuși să produc decât o eboșă palidă și cum nu se poate mai nesatisfăcătoare a Marelui Întreg. Nu vreau să scriu o relatare demnă de un ghid de călătorii, căci una dintre certitudinile cu care m-am întors acasă este aceea că Shanghaiul și China sunt într-o transformare atât de complexă și de continuă încât orice reclamă, oricât de profesionistă ar fi, devine incompletă după câteva luni de zile. Până și clădirile cresc acolo mai abitir decât Făt Frumos. Pozele mele triumfătoare din Pudong (casa zgârie-norilor din Shanghai) aveau drept embleme Perla Orientului (celebrul turn a cărui înălțime amețitoare se vrea îmblânzită de înfățișarea-i roz) și Desfăcătorul de conserve (nume conspirativ, pe care mi-l asum) – Shanghai World Financiar Center, mai mare și mai frumos, inaugurat cu câteva luni înainte de memorabila-mi trecere prin zonă. Fotografiile îmi erau încadrate cu măiestrie, astfel încât să evite niște schele care nu păreau potrivite cu măreția peisajului, deși ocroteau primele etaje ale unei noi și promițătoare clădiri. Peste câțiva ani (cel mult cinci), am văzut pe internet rostul schelelor acelora, căci Shanghai Tower, fratele mai mic (ca ani) al Perlei și al Desfăcătorului de conserve privea de sus tot ansamblul, cu îngăduință, de la înălțimea sa de doar 632 de metri. Aceiași zgârie-nori, în părți (aparent) divergente ale lumii, la poalele cărora mișună popoare (aparent) atât de diferite… Cum vizitele mele în Vest o precedaseră pe cea în Asia, prima mea reacție a fost ca, ajunsă în Marele Est, să privesc partea modernă a Chinei ca pe o imitație angoasantă a incomparabilei Americi de Nord, ca pe un kitsch supradimensionat. Cea de-a doua reacție a mea, însă, cea atentă la amănunte, a fost cucerită de detaliile care fac diferența și care ancorează modernul în peisaj, în zestrea ancestrală și într-o poveste titanică, de succes la scară planetară. N-o să înșir clișee despre mărețele realizări ale luminatei conduceri a Partidului și ale orânduirii sociale stacojii și nici n-o să pretind că, în câteva zile, am întrevăzut Adevărul și am toate răspunsurile. Știu bine că superlativele sunt marcate de inechități, de jertfe chiar, că nu e totul liniar nici măcar la chinezi, și că, în ciuda recentelor eforturi (legitime?) de monitorizare și catalogare a acțiunilor tuturor persoanelor (eligibile sau nu pentru a merge cu avionul ori cu trenurile de mare viteză), nu vor putea funcționa niciodată și nicăieri toate după planificare. Și atunci, de ce m-am trezit cu o nouă viață tocmai acolo, în piața aceea înconjurată de (o parte din) mall-urile Shanghaiului (căreia nu îi știu nici măcar numele), într-o aglomerare atât de ordonată încât părea fără speranță? Piața era plină, brăzdată de rânduri cuminți de oameni care se deplasau în toate direcțiile, ca într-un furnicar. Mă grăbeam, eram pe banda celor iuți, asemeni mie, ne mișcam cu toții într-un ritm alert, păream a fi părți ale aceluiași organism, și îi priveam pe ceilalți, concentrați, calmi și acceptând deplasarea coordonată și constrângerile. Am vrut să intru în depășire, căci dintr-o dată mi-am dat seama că refuzam să fiu o simplă grefă în marele corp comun mișcător, și n-am reușit să o fac, pentru că rândurile de lângă mine erau cu mult prea aproape, aș fi riscat o coliziune frontală, urmată de un ambuteiaj. Niciunul dintre cei din piață, în afară de agitata de mine, nu își punea problema unei alte opțiuni, a unei alte viteze, mai mari decât cea optimă – obositoare, poate, dar obligatorie pentru a ieși din rând. Am vrut să-i depășesc pe ceilalți și să ajung mai devreme (aproape că nu avea importanță unde), după luni de zile în care pentru mine nu mai contaseră deplasarea, nemișcarea și nici măcar timpul. În care pierdusem definiția echilibrului și îmi sortam, repetitiv, cioburile, fără să le dau de capăt. Mecanic, fără să îmi pese, doar pentru a le auzi zgomotul inutil. Am vrut să intru în depășire în piața aceea, fiindcă toate căpătau iarăși contururi și culori, căci furnicarul, în loc să mă apese, îmi dădea aripi, mă făcea să fiu încântată pentru că sunt o entitate cu trăiri independente, pot să îi văd pe ceilalți și să mă gândesc la miile de vieți care trec pe lângă mine, la sutele de mii de întrebări și entuziasme care plutesc prin aer, căutându-și soluții sau materializări. Și, deși găseam odihnitoare zumzetul și forfota, mă grăbeam din ce în ce mai tare, sperând că astfel voi avea șansa să mă bucur mai multă vreme de toate noile mele senzații.
Apoi am renunțat la depășire, nu doar ca să nu deranjez, ci pentru că am simțit brusc că nu aceasta este calea. Că puțin înseamnă mult, uneori, iar spațiul (cel pretins vital) și viteza pot deveni sărace, atunci când sunt în exces, pot ajunge să genereze false libertăți care să te împiedice, în fond, să surprinzi esențele de lângă tine. Am renunțat la depășire, nu însă și la noua mea viață, cea în care toate amănuntele devin piese importante ale puzzle-ului, fără să îl distorsioneze însă. Așa că am mers, am privit, am admirat, am gustat, m-am minunat, am comparat, fără să pun verdicte, acceptând chiar și diferențele pe care nu le înțelegeam în întregime. Coordonatele nu erau ale mele, dar am fost fascinată de mâncare (ah, colțunașii aceia incomparabili!), de oameni (de răbdarea și bunăvoința care pluteau dens printre ei și sub care nu eram în stare să le ghicesc adevăratele gânduri), de istoria cea pretutindeni extrem de vie, dar care nu împiedica prezentul tumultuos să se manifeste, de ideogramele caligrafiate cu atâta migală pe hârtie de orez (și care se cade să fie scrise cu cerneală cinabru), încât până și aversiunea mea față de culoarea roșie s-a stins (provizoriu) într-o simpatie plină de înțelegere, am fost entuziasmată de amalgamul între vechi și nou (chiar și de cocioabele din fața hotelului nostru de patru stele – dărăpănate, dar care aveau aer condiționat), de negocierile interminabile din bazarul grădinilor Yùyuán (cu lupte, între mine și vânzători, în care nici acum nu știu cine a fost învingătorul), de felul exemplar în care Shanghaiul își pune în valoare trecutul (până și construcția Muzeului Orașului e o ilustrare a Cerului rotund și a Pământului pătrat și seamănă în același timp cu un vas antic pentru gătitul și servirea mesei și cu o oglindă gigantică de bronz din timpul dinastiei Han), de Lacul de Vest din Hangzhou și de temple, de tot și de toate.
Am mers, am admirat și am început să visez din nou și îmi trăiesc noua viață, refuzând, ani la rândul, să o pomenesc pe cealaltă, ignorând-o chiar. Și acceptând, mai apoi, că puterea vieții mele actuale se datorează privilegiului de a o fi avut mai întâi pe cea veche, realizând că îmi pot preface până și pierderile în arme, dacă accept inevitabilul și îmi port moștenirea și oamenii dragi în mine, lăsându-mi amintirile să mă ancoreze fără să devină ghiulele care să mă scufunde. Străduindu-mă să înțeleg mai mult, să accept și să mă bucur mai mult. Să nu disper atunci când n-am cum să ies din rând, căci poate că nu asta este soluția, să nu uit că până și într-un furnicar îmi pot păstra individualitatea și creativitatea. N-am terminat de făcut ajustările și mai am încă multe de aflat, însă în anii din urmă m-a ajutat faptul că am simțit China aproape, ca pe un uriaș și viu angrenaj într-o profundă și pozitivă schimbare. Ca pe o putere inconturnabilă care nu te îngrozește, ci te face să o admiri și să încerci să o cunoști mai mult. Ca pe o inepuizabilă rezervă de migală, tenacitate și răbdare. Ca pe Ea, capătul și începutul Lumii. Am trăit, am surâs și am luptat, întorcându-mă în clipele de cumpănă, în gând, în piața aceea din Shanghai.
