Am să-mi provoc un avort exact ca pe vremea lui Ceauşescu

Cam atunci a venit şi Duss, frumoasa ziaristă norvegiană. Lăsase totul baltă în Panama, unde reprezenta presa scandinavă, şi venise direct în România unde lucrurile păreau mai fierbinţi. Mişuna cu ziarişti din Vest ahtiaţi după senzaţional. Mă întrebam de ce nu veniseră cu câţiva ani în urmă când de-abia ne târam de la o iarnă la alta. Acum era show-ul nostru, al celor uitaţi de toată lumea.

Duss n-avea însă chef să-şi irosească timpul şi cerneala cu aspecte politice neclare, poveşti despre partide nenăscute şi eroi neînţeleşi, sau să afle cine a tras în noi din toate direcţiile. Era interesată de un singur subiect – cel al avorturilor. Dacă mai rămânea ceva timp, poate şi ceva poveşti despre Dracula, conaţionalul nostru cu faimă de Hollywood. Oricum aceste două subiecte aveau ceva în comun: moartea.

Câteva zile se ţinu scai de mine, însoţită de un fotograf tăcut şi plictisit, care fuma marijuana şi vedea lumea prin lentila unui aparat Nikon. Duss avea o detaşare specială faţă de oameni şi locuri, o atitudine cu care nu eram obişnuit. Pentru ea întreaga lume părea compusă din evenimente egale, din care muşca câte puţin, ca din nişte mere ce trebuiau doar încercate cu dinţii. Încerc să-i vorbesc despre viaţa noastră în general şi despre ce a dus la revoluţia asta sângeroasă, dar ea nu vrea să audă decât despre avorturi, contracepţia inexistentă şi eventual ceva despre cultura poporului român în materie de sex.

Ei, bine, mi-am zis, vrei avorturi, o să vezi avorturi! O iau cu mine a doua zi la spital. Acolo era un du-te vino de nedescris. Venise cu acelaşi fotograf care mesteca gumă, sătul de toată revoluţia asta din care nu înţelegea mai nimic. Le dau două halate albe şi îi iau cu mine la camera de urgenţă.

Secţia de avorturi septice, zisă şi Valea Morţii, se transformase peste noapte în cea a Speranţei. Avorturile se legalizaseră de două zile şi în fiecare dimineaţa de la opt la zece triam femeile care puteau beneficia de asta. Se încadrau cele cu sarcini până la trei luni. Nu era însă uşor să tragi linia asta sub burta fiecărei femei gravide. Pe atunci nu aveam ecograf, iar cele cu sarcini mai mari ne ascundeau oricum adevărul.

În prima zi, spitalul fusese luat cu asalt. Sutele de femei înghesuite la intrare ne luaseră cu totul prin surprindere. Rupseseră uşa, unele se tăiaseră în sticlele sparte, invadaseră holurile şi camera de urgenţă. Părea că tot oraşul fusese gravid, ţinându-şi sarcinile ascunse în aşteptarea acestui miracol. Tante Nistor, amfitrioana noastră de la intrare, o femeie solidă, puternică, fusese aproape călcată în picioare. Încerca zadarnic să le oprească cu promisiuni, ameninţări şi glume:

– Vă rugăm, încet, doamnelor, nici teroriştii nu ne-au spart uşile. Nu vă înghesuiţi. Toată lumea va fi chiuretată.

Eu n-aş fi promis una ca asta. În fiecare zi trebuia să respingem femei gravide care aveau peste trei luni. Mai treceam cu vederea pe cele cu sarcini la limită, însă unele, disperate, se încăpăţânau să solicite avorturi chiar şi la cinci-şase luni. Le explicam inutil despre pericolul unei intervenţii în această situaţie. Respinse, unele se reîntorceau a doua zi în speranţa că se vor strecura cumva, profitând de neatenţia vreunei asistente sau a unui doctor. Câteva femei respinse se duseseră cu plângeri la noua primărie. Aceasta abia se închega şi nimeni de acolo nu înţelegea despre ce e vorba sau ce decizie să ia… Noul primar sau preşedinte de consiliu, confuz încă şi în titlul, şi în rolul pe care urma să-l joace în noua societate, îl sună personal pe directorul spitalului, unul dintre foarte puţinii şefi de instituţii neschimbat de masele furioase.

– Tovarăşe Director, Domnule, dacă încă nu ştiţi, situaţia s-a schimbat radical în ţară. Aşa că faceţi-vă datoria şi chiuretaţi-le pe toate!

Confuzia post-revoluţionară începuse deja să-şi arate faţa. În dimineaţa aceea, peste 100 de femei aşteptau la coadă la uşa reparată a spitalului. Tante Nistor le disciplinase şi împărţea bilete cu numere de ordine scrise chiar de ea. Apăreau primele semne timide ale unei noi societăţi care tindea să se organizeze.

Fotograful îşi pregătea cele două aparate Nikon, iar Duss era emoţionată ca o şcolăriţă care presimţea ceva interesant. Niciunul însă nu bănuia ce aveau să vadă în ziua aceea.

Tante Nistor deschide uşa şi coridorul se umple imediat. Am examinat singur peste 40 de femei în mai puţin de două ore. Duss stătea într-un colţ al camerei, arătând ca una din stagiarele noastre venite să ne asiste. O zi liniştită altfel, doar cu un singur incident. O femeie respinsă avea o sarcină peste cinci luni. Îi spun că pentru ea e prea târziu pentru un avort.

– Cum adică prea târziu? Se răsteşte la mine. Am acasă patru copii şi nu mai am nevoie de încă unul. Pentru ce am aşteptat atât, pentru ce au murit atâţia oameni în stradă zilele astea?!

– Doamna a fost şi ieri, interveni asistenta.

– Şi o să vin şi mâine, şi în fiecare zi până mă veţi chiureta!

– Îmi pare rău, îi spun, trebuie să înţelegeţi că e mult prea riscant să faci un avort la cinci luni.

– Prea riscant, doctore? Crezi că fiecare avort pe care mi l-am provocat până acum a fost sănătos şi sigur? Chiar dumneata m-ai chiuretat acum doi ani când eram aproape să mor. Acum e totul legal, cu doctori, spitale, instrumente sterile şi dumneata îmi spui că e prea riscant. Nu-i vina mea că revoluţia asta a venit pentru mine cu două luni mai târziu. Oricum eu nu-mi doresc copilul ăsta, e prea mult pentru mine. S-a umplut ţara asta cu copii nedoriţi, făcuţi la comandă. Ajută-mă cumva!

Profitând de un moment în care rămăsesem singuri în cameră, îşi scoase verigheta de aur de pe deget şi mi-o întinse:

– Bani nu am. Te rog, ajută-mă!

Am trecut de multe ori prin astfel de scene tragice, patetice, stânjenitoare. Mă uitam trist la ea şi aş fi vrut să o pot ajuta cumva. Ne epuizasem amândoi resursele.

– Ştii ce am să fac atunci, doctore? Am să mă duc acasă şi am să-mi provoc un avort exact ca pe vremea lui Ceauşescu.

Seara era înapoi la urgenţă adusă de salvare în stare de şoc. Targa pe care era dusă la sala de operaţie lăsa pe dalele de ciment o dâră lungă de sânge. Îşi introdusese singură prin colul uterin un ac lung de croşetat pentru a-şi rupe membranele. Mai făcuse asta înainte. Acum însă îşi perforase din greşeală uterul şi venise la spital în stare gravă. De data asta cel puţin nu mai trebuise să mintă. Avea acul de croşetat în mână şi ni-l arăta ca pe un instrument de tortură. Am salvat-o pe muchie de cuţit cu preţul histerectomiei.

A fost ultimul avort provocat pe care l-am mai văzut. În curând, numărul sarcinilor nedorite avea să scadă datorită tonelor de pilule anticoncepţionale pe care le primisem.

La prânz am invitat-o pe Duss la cantina spitalului unde mâncam cei care nu găteam acasă. Era aceeaşi mâncare ca şi pentru bolnave. Aici situaţia se îmbunătăţise radical, în sensul că pur şi simplu exista mâncare. Fuseseră perioade lungi când aprovizionarea cu alimente se întrerupsese şi atunci mâncare primeau doar lehuzele. Bebeluşii sperau cu toţii în laptele matern, iar celorlalte bolnave li se aducea mâncare de acasă. Partidul Comunist înregistrase în ultimii ani o mare victorie: eradicarea obezităţii.

După aceea, o programasem pe Duss la şedinţa de chiuretaje. Improvizasem trei camere în care lucram tot atâţia medici. Zecile de femei care erau programate pentru chiuretaj erau îngrămădite în două camere, câte două într-un pat. Cele care urmau la rând primeau intramuscular un calmant care le ameţea puţin, în timp ce stăteau într-o anticameră pe scaune. Niciuna însă nu se plângea de dureri, fericite că vor ieşi afară negravide. Uimitor a fost totuşi numărul mic de complicaţii pe care l-am avut atunci.

Noi, doctorii, peste halatele albe ne puneam un şort imens de cauciuc, exact ca cel purtat de măcelari. Chiuretam stând pe un scaun ajutat de una din asistente. După câteva ore nu mai îmi simţeam degetul mare de la mâna dreaptă pe care mi se vedea apoi până a doua zi urma penselor pe care le mânuiam. Totul se scurgea într-o găleată mare de plastic care se umplea până sus cu sânge, lichid amniotic şi resturile celor care n-aveau să vadă niciodată lumea asta în plină schimbare.

Cam asta a văzut Duss când am intrat înăuntru, tocmai când o femeie era chiuretată pe masă. Mă scuz faţă de cei prezenţi şi o introduc pe Duss ca pe o doctoriţă din Norvegia.

– Vezi că-ţi leşină blonda! Îmi spune colegul meu care se întrerupse pentru o secundă din chiuretat.

De-abia apuc s-o prind pe Duss care se îndrepta cu capul spre podeaua de ciment. O târăsc de subţiori afară unde o las întinsă pe podea şi fug după ceva apă rece. Fotograful ei trage între timp câteva blitzuri prin uşa întredeschisă, după care se aşază şi el, alb ca varul, pe un scaun. Îi reanimez pe cei doi cu apă rece şi palme uşoare.

Duss îşi satisfăcuse curiozitatea şi îşi îndeplinise misiunea. Nu mai voia nici măcar poveşti cu Dracula al cărui vechi castel plin de legende era doar la o jumătate de oră de condus cu maşina.

Una din fotografii va apărea în cinci ziare din ţările nordice unde numele meu şi cuvântul „avort“ sunt peste tot. Mi le-a trimis după câteva luni la New York unde ajunsesem mai repede decât mă aşteptam.

Înainte de a pleca Duss m-a întrebat dacă m-am gândit unde îmi voi petrece revelionul din anul 2000, acum, că tot sunt liber. Bună întrebare! Eu nu ştiam ce voi face a doua zi. Ea îşi făcuse deja rezervări în Insulele Seychelles, pe care nu le-am putut găsi niciodată pe vreo hartă.

(sursa foto: ziare.com)