Şeherezada timpurilor noastre

Simona Antonescu este un scriitor atipic, într-un fel, pentru secolul 21. Pare că nu o atrage contemporaneitatea, viaţa noastră de fiecare zi, dar, în acelaşi timp, în paginile romanelor ei, dedicate unor ani de mult trecuţi, regăsim sentimente, stări, poveşti în care ne putem oglindi cu uşurinţă. Pentru că Simona Antonescu scrie despre oameni, cei străbătuţi de timp(uri). Şi, mai ales, pentru oameni.

***

Odilia Roșianu: Aţi ştiut întotdeauna că veţi fi scriitoare şi totuşi…  Înainte de toate, aş vrea să vorbim despre inginerul chimist Simona Antonescu. Cum s-a născut, care a fost declanşatorul alegerii acestei cariere, ce face acum? Aţi povestit în interviuri anterioare parcursul dumneavoastră atât de cititor, cât şi de scriitor, dar aţi vorbit foarte puţin despre ceea ce faceţi pentru a vă câştiga existenţa. Cum îmbinaţi cele două laturi, foarte bine delimitate în timp şi spaţiu?

Simona Antonescu: Am profesat meseria de inginer chimist numai vreun an. Nu mi se potrivea deloc, nu-mi plăcea și eram tare nefericită. A existat un moment când viața mea privită din exterior, cu toate aspectele ei, mă făcea să cad în cea mai neagră nemulțumire, și atunci am pornit o serie întreagă de schimbări radicale. Printre ele s-a aflat și părăsirea meseriei de inginer chimist. Am avut tot felul de job-uri de-a lungul vremii, am învățat să fac lucruri din domenii variate, iar astăzi am o slujbă de birou într-o multinațională. Din fericire, îmi pot folosi la serviciu creativitatea, nu este vorba numai despre rapoarte și tabele Excel.

Îmbinarea dintre cele două s-a făcut fără aportul meu prea mare, pur și simplu funcționează. Folosesc timpul petrecut pe drumul către serviciu și înapoi ca să construiesc câte o scenă nouă și uneori notez câte ceva în telefon și transcriu atunci când ajung acasă. Folosesc tot ce se întâmplă în jurul meu, în timpul zilei, nu ca fapte însă ci ca sentimente pe care ele le stârnesc. Mă impresionează lupta nevăzută a vreunui cunoscut pe care-l văd, poate, zilnic, de a depăși o emoție sau de a traversa cu bine o situație. Ceea ce îmi trezește interesul sunt emoțiile oamenilor și felul lor de a se descurca cu ele.

O.R.: Se poate spune că sunteţi un călător prin timp atunci când scrieţi. Ce înseamnă trecutul, amintirile pentru Simona Antonescu? Sunt ele făuritoare de destine sau doar popasuri în care să ne tragem sufletul?

S.A.: Întrebarea este delicată și m-aș feri să generalizez răspunsul, dar pot spune cum funcționează pentru mine. Amintirile sunt mult mai mult decât popasuri în care îmi trag sufletul. Cred că ele mă construiesc pe mine, iar eu mai apoi îmi construiesc destinul. Amintirile sunt oaze de sentimente de toate felurile, amestecate și aflate permanent în schimbare, care mă influențează în cele mai subtile moduri. Pe măsură ce mă îndepărtez de ea, o amintire dureroasă poate deveni una educativă. De dorit ar fi să reținem drumul acesta de la durerea dintâi până la învățămintele finale.

Trecutul este pământul pe care stai, atâta vreme cât ți-l asumi și nu te dezici de el. Exemplele de copilării nefericite care au dat oameni puternici sunt egale cu acelea de copilării fericite cu același rezultat, așadar nu fericirea sau nefericirea din copilărie sunt cheia, ci mai degrabă felul în care te împaci cu ele și cu propriul tău trecut. Cred că este valabil și la scară mare, dacă ne referim la trecutul ca neam. Am presărat în urma noastră decizii greșite cu duiumul, dar asta nu înseamnă că astăzi trebuie să plecăm capul și să facem pe vinovații ori pe neputincioșii. Rostul greșelilor pe lume nu este acela de a stabili vinovați.

O.R.: „Nu ştiu alţii cum sunt, dar eu, când mă gândesc la cei care vor veni, îi văd pe cei care au fost.”, scriaţi la un moment dat. Imaginea pe care o creaţi în cărţile dumneavoastră este limpede, luminoasă, dar cu bune şi cu rele, fără să ocolească nimic, fără să ascundă nimic. Cât anume din „cei care au fost” se va regăsi în „cei care vor veni”, fie ei copiii sau nepoţii noştri, generaţii viitoare de copii, tineri şi maturi?

S.A.: Cred că cei care au fost se vor regăsi în totalitate în cei care vor veni. Ceea ce ne construiește, ne definește și ne individualizează sunt trăirile noastre. Sentimentele omenești nu s-au schimbat în ultimele mii de ani. Din acest motiv îmi este atât de ușor să intru în pielea unui personaj care a luptat pe un câmp înzăpezit, acum două sute de ani: cred că nu era cu nimic diferit de mine, doar era pus într-o situație diferită, și atunci scriu exact ce aș fi făcut eu sau toți apropiații mei în situația aceea. Mi-ar fi fost teamă și aș fi făcut planuri de fugă, uitând cu siguranță cât de mare este miza, după care mi-aș fi adunat urmele de curaj și aș fi făcut încă un pas în față, poate mai mult din curiozitate. Cred că așa au fost purtate războaiele, pentru că ele au fost făcute cu oameni, iar oamenii așa simt dintotdeauna.

O.R.: De multe ori, vorbiţi despre bunici, cu duioşie, cu respect, cu nostalgie, la fel cum îi amintiţi şi pe părinţi, de altfel. Cum a fost copilăria Simonei Antonescu? Care ar fi vârsta la care aţi dori să vă întoarceţi din când în când, măcar în vis?

S.A.: Am avut o copilărie bogată în tot felul de experiențe pe care, cumva, prezența bunicilor materni le transforma mereu în povești. Până la șase ani am fost crescută de bunici, iar în amintirile cele mai îndepărtate ei sunt cei care apar cel mai des. Nu erau foarte înstăriți, dar felul în care ne puneau pe noi doi în centrul întregii lor vieți îmi crease convingerea că sunt cel puțin din os regesc, rătăcită sau mai degrabă tăinuită prin curtea lor mică, plină de flori și vrejuri de roșii. Când căsuța mică urma să fie vândută iar noi urma să ne mutăm, bunicul ne spunea că pe foaia de hârtie lipită în geamul de la drum scrie Dragă Moș Crăciun, aici locuiesc doi copii cuminți, ca să nu ne amărască cu vestea că vindem casa. După ce am intrat la școală, ne-au acoperit toate poznele de care au prins de veste la timp, cu riscul nesfârșitelor certuri în familie pe tema: cine îi răsfață pe copii și cine intervine în educația lor, stricând-o.

Am fost ușor băiețoasă, dar numai ca fire, pentru că fizic eram mereu piticul cel mai mic. Atunci când prietenii fratelui meu încingeau un fotbal, eu ajungeam să păzesc poarta din două motive: mai întâi pentru că refuzam să învăț regulile fotbalului, mi se părea un joc plictisitor, iar apoi pentru că eram atât de mică și inspiram atâta milă încât echipa adversă ezita să șuteze la poartă ca să nu mă lovească.

Vârsta pe care mi-aș dori să o mai vizitez este cea de șase-șapte ani, când bunicii locuiau cu noi, bunicul mă aștepta cu o umbrelă la colțul școlii atunci când ploua, iar acasă mirosea a poale-n brâu făcute de bunica. Ni le povestea în timp ce noi le mâncam, ne istorisea cum a învățat ea să facă poale-n brâu la doisprezece ani, cum a învățat-o mai apoi și pe soacra ei cea refugiată din Ardeal sau cum îl chema pe ciobanul care aducea brânza pentru plăcinte.

O.R.: Toate cele trei romane ale dumneavoastră („Fotograful Curții Regale”, „Darul lui Serafim” și „Hanul lui Manuc”) sunt imagini, fragmente dintr-un trecut mai îndepărtat sau mai apropiat. O să vă apropiaţi de prezent în scrierile următoare sau deceniile şi secolele anterioare au o infinită putere de atracţie permanentă?

S.A.: Permanentul este o noțiune cu care se lucrează greu. Ca un făcut, mie întotdeauna mi s-a întâmplat să trec printr-o schimbare ori de câte ori am folosit cuvinte de genul permanent sau niciodată. Ce pot să spun este că literatura este partea din viața mea pe care o fac din plăcere și chiar mi-am propus să mă las purtată de intuițiile de moment, să-mi îndeplinesc toate dorințele. Mi-am dorit să scriu o carte despre destine din alt veac atunci când curentele erau altele – mă refer la Fotograful Curții Regale – și am făcut-o, cu toate riscurile, numai pentru că mi-a fost drag să o scriu.

Atâtea cuvinte pentru a spune un lucru simplu: nu mi-am propus să ocolesc prezentul. Așa s-a întâmplat până acum.

O.R.: Dacă v-aţi apleca asupra epocii actuale, ce aspecte ar putea să vă atragă atât de mult, încât să le dedicaţi o poveste? Mai ales că problemele, gândurile, dilemele, iubirile personajelor dumneavoastră sunt, de fapt, general valabile, sunt ale Omului, mai mult decât ale timpului în care aceste trăieşte.

S.A.: Cred că mai degrabă m-ar putea atrage un personaj, nu neapărat vreun aspect al anilor pe care îi trăim. Abia după aceea, urmărind personajul, aș ajunge la diferite puncte fierbinți ale prezentului, dar în lipsa omului nu am cum să știu care ar fi acelea. Nu m-aș feri însă de nimic, nu am ocolit subiecte mai spinoase nici în cărțile de până acum. Atâta vreme cât trăim lucrurile acestea, putem și să vorbim despre ele. Îmi place să aflu și să scriu apoi din punctul de vedere al tuturor celor implicați.

O.R.: Am păşit uşor spre zilele noastre. Sunteţi o scriitoare citită, apreciată, premiată, invitată la diferite evenimente – practic, aveţi o legătură strânsă, spun eu, cu cititorii. Dincolo de ceea ce creaţi, credeţi că este important să vă implicaţi în probleme stringente, de zi cu zi, ale societăţii, ale agorei? Credeţi că rolul unui om al literelor ar fi şi acela de militant sau că îşi poate ajuta mai bine şi mai calificat semenii, prin poveştile pe care le creează, prin cultură?

S.A.: Asta cred că ține de firea fiecăruia. Sunt scriitori care nu se simt confortabil în mijlocul agorei și sunt scriitori care se hrănesc cu agitația ei. Nimic nu este greșit atâta vreme cât omul nu se trădează pe el însuși. Dacă simți că locul tău este în fruntea unei mulțimi și îi poți vorbi, fă-o, pentru că nu simți degeaba asta, există un bun motiv în spate. Iar dacă ceea ce se petrece în jurul tău îți dă energia de a te așeza la birou și a scrie despre asta, tu singur între patru pereți, atunci asta trebuie să faci. Procedând astfel cred că efectul faptelor noastre va fi maxim.

Niciodată însă un scriitor nu va fi indiferent la ceea ce se petrece cu mulțimile, pentru că sensibilitatea lui la sentimentele emanate de aceste mulțimi este foarte mare.

O.R.: Sunteţi foarte ancorată în literatura română, dar cu siguranţă aveţi lecturi şi preferinţe şi în cea universală. Cu ce autor din literatura universală credeţi că semănaţi, din punctul de vedere al scriiturii, al temelor abordate? Sau, mai bine zis, v-ar plăcea să fiţi comparată cu un anume creator de romane?

S.A.: Mi-ar fi plăcut să fiu Șeherezada.

Știu că ocolesc un pic întrebarea, dar este răspunsul cel mai apropiat de dorința mea secretă. Știința cu care îmbina ea ceea ce dezvăluia cu ceea ce ascundea din poveste cred că este tot secretul seducției pe care orice scriitor își dorește să o exercite asupra cititorului.

O.R.: Există ceva ce nu vă place în viața de scriitor, pornind de la premisa că multe ore, zile, clipe le-ați dedicat creației? Ați avea curajul (pentru că este un curaj, din multe puncte de vedere) să vă ocupați doar de scris, cu tot ceea ce presupune acesta?

S.A.: Nu-mi place să vorbesc în fața camerei de filmat, asta este ceea ce a adus nou şi neplăcut viaţa de scriitor. Paralizez când mă uit în cameră. Am înregistrat de curând niște clip-uri pentru seria de cărți care apar la Editura Nemira, Istoria povestită copiilor, și se poate vedea cu ochiul liber cum tremur din cap până în picioare, cu glas cu tot. Mă amuz și eu acum, când privesc.

Nu de curaj este nevoie pentru a lua decizia să mă ocup doar de scris, ci de calcule: nu aș putea plăti facturile casei și facultatea băiatului. E drept că arta și calculele nu ar trebui să se întâlnească pe aceeași stradă, dar nu este singurul lucru care se întâmplă în viaţă, cu toate că nu e de dorit.

O.R.: Cum ați dori să fie cititorii cărților dumneavoastră? Dar cititorii în general? Care ar fi mesajul pe care v-ar plăcea să li-l adresați și care să ajungă direct la sufletul și mintea lor?

S.A.: Mi-aș dori ca cititorii cărților mele să fie atât de diferiți între ei, încât să nu poată fi cuprinși cu un singur nume, într-o singură categorie. Mi-ar plăcea să fie tineri și bătrâni, avangardiști și conservatori, creștini și atei, PNL-iști și USR-iști, bugetari și corporatiști.

Cititorul ideal este acela care deschide cartea și citește. Ceea ce se întâmplă dincolo de acest punct este întotdeauna plusvaloare, indiferent dacă îi place cartea sau o critică, dacă rezonează cu ideile propuse de scriitor sau le respinge. Câștigul obținut de el este că gândește neinfluențat din exterior.

O.R.: Vă mulțumesc mult pentru răspunsurile dăruite! Şi vă doresc inspiraţie pentru următoarele poveşti pe care le veţi crea, asemenea Şeherezadei…

(sursa foto cover: adevarul.ro)