Flaviu George Predescu 
Nu ştiu dacă m-au mai încercat vreodată trăiri ca cele care mă încearcă zilele acestea. Parcă totul face parte dintr-un plan în care însingurarea şi dezamăgirea sunt actori principali. Îmi vine să comunic tot mai puţin. Mă enervează consolările siropoase, mă aduce la exasperare atmosfera şi lipsa perspectivelor socializării. Am redevenit inconsecvent şi am început câteva cărţi. Citesc câteva pagini şi mă opresc. Sunt certat cu aproape toată lumea din jur. M-a adus la exasperare faptul că pentru unii a devenit o modă să fii anti-Năstase, la care s-au grăbit să se ralieze fără să citească un rând despre proces.
Lumea nici nu-şi mai aduce aminte că astăzi s-au împlinit trei ani de când s-a stins Michael Jackson. Acum 1090 de zile toţi defilau însă cu „Billy Jean” şi cu „Heal the world”. Frenezia a ţinut câteva zile şi cu mari eforturi s-a mai vorbit şi pe 25 iunie 2010 despre moartea geniului muzical.
Acum este la modă să te bucuri de răul altuia. Să remarci un produs de firmă, să doreşti moartea unui om şi să clamezi „justiţia trebuie lăsată să funcţioneze” sau să spui „s-a dat o sentinţă, domnule!”. În România mal praxis-ului şi a erorilor în construcţii, a fraudei fiscale, numai justiţia nu se comentează. În anumite cazuri, în rest „este o justiţie de tot rahatul care eliberează infractori”, auzim zilnic, inclusiv din gura unor poliţişti. Îţi vine să spui ca Zaharia Stancu când a fost întrebat de către Mihai Beniuc ce are de gând să facă, referindu-se la o problemă care ţinea de schimbarea contextului politic: „Am să mănânc, să beau cafea, să fumez şi să mă cac!”(Mihai Beniuc, Însemnările unui om de rând, România literară/nr. 1/2012).
Am stat cu săgeata mouse-ului pe desfiinţarea contului de Facebook. Voiam să mă auto-şterg din spaţiul virtual al repetitivităţii. Chiar mă întreb – şi-a făcut cineva un bilanţ al activităţii pe Facebook? Mulţi o să aibă o revelaţie. Poezia lui Borges este genială: „pentru dimineaţa care ne dăruieşte iluzia începutului (…) pentru minutele ce precedă somnul” (Alt poem al darurilor). Ştiu că spun asta a o mia oară. Ştiu că am devenit plictisitor. Tocmai de aceea, îmi vine să zic ca Ana-Maria Păunescu într-unul dintre editorialele sale din „Flacăra lui Adrian Păunescu”: „dacă ai citit până aici e deja mult, poţi să te opreşti dacă vrei!”. Ea a spus-o mai frumos şi cu alte cuvinte. Dacă îmi dădeam delete de pe Facebook sigur îmi era dor să revin în secunda doi. Dependentul de la viciu nu se mai întoarce…
Sunt incapabil să mai iubesc. Nu pentru că nu vreau, ci pentru că nu se mai creează contextul. Cred că dacă ar fi fost legalizată prostituţia şi m-aş fi dus la bordel, prostituata m-ar fi refuzat pe motiv că sunt prea serios. Da, dar îţi ofer bani, i-aş fi spus. Dar nu sunt obligată să accept, mi-ar fi răspuns. Oribil! Este oribil ce îndrăznesc să scriu. Îmi vine să mă autocenzurez, dar simt că mai trebuie să spun nişte lucruri. A, despre prostituţia politică. Cu toată neutralitatea de care sunt capabil, n-am cum să nu remarc cum oamenii se prostituează politic şi după aceea au impresia că au făcut „o mişcare bună”. Faptul că sunt înlănţuit în rigori care nu-mi permit să fac partizanate, nu înseamnă că trebuie să-mi scot ochii şi să-i pun în paharul unde-şi ţine Dorin proteza. De fiecare dată oamenii sunt prostiţi de către unii care se vând pentru primul şirag de perle false care le iese în cale. Lipseşte gândirea pe termen mediu. Nu, n-am uitat să spun „lung”. Noţiunea „termen lung” n-a mai existat în România de pe vremea lui Nicolae Ceauşescu. Atunci se discuta şi despre 2020.
Nota de plată a acestor puşlamale o plătim toţi. Totul se contabilizează în neîncredere şi în nemotivare. Oamenii prind puţină încredere, apoi apar unii care le trag preşul de sub picioare. Îi lasă cu buza umflată. Când vine vremea ca unul sau altul să-şi asume responsabilitatea de a li se înfăţişa, pentru a le cere sprijinul, oamenii încep să generalizeze: „Bă, sunteţi toţi la fel, să vă ia dracu!”. Şi cei care vin cu gânduri bune au de spălat pe lângă closet după cei care şi-au scăpat diareea produsă de emoţia bucuriei că vor avea birou singuri şi şofer la scară. Mă rog, scară…
În concluzie, în România eşti bun politician dacă rezişti mult într-o funcţie. Unitatea de măsură este deceniul. Ai voie minim trei decenii, ca să fii recunoscut. În tot acest timp ai voie să învrăjbeşti tineri, să susţii preferenţial un apropiat care ţi-a cântat în strună, să eviţi dialogul când nu eşti incapabil să-i faci faţă şi să ataci pe la spate ori de câte ori ai ocazia. Vacs…
Ca să mai divulg încă ceva oamenilor care încă mă citesc cu drag, pot să mai adaug că privit ca fenomen macro, politica a fost şi va rămâne întotdeauna a calculelor. Nu există cuvinte ca: suflet, faptă, regret, bucurie, durere. În schimb există la greu cuvinte ca: troc, uns, funcţie, oportunitate, postură etc. Un individ cu ADN de fantoşă va fi învăţat să gândească metodic, la intrarea în politică. Ceva de genul: primul pas acolo, te „agheţi” de un proiect, apoi „dincolo” mai trâmbiţezi un proiect şi în cele din urmă în Parlament, de unde vii pe cai albi acasă, după câţiva ani, dacă mai vii, şi reintri în politica administrativă de acasă, dacă mai reintri. Dublu vacs…
În opinia mea, politica înseamnă curaj, asumare şi, într-adevăr, aş fi naiv dacă aş spune că nu înseamnă şi compromis. Altfel nu supravieţuieşti într-un mediu care nu are reguli foarte clare.
Mulţi oameni nu ştiu că mirajul puterii orbeşte aproape la propriu. Mulţi ajung să se uite ciudat, atunci când ajung la putere, la oameni care în vremuri grele le erau alături. Este un adevăr dureros. Este foarte greu să rămâi intact sufleteşte după ce ai fost atins de viciul pe care îl reprezintă puterea. Tocmai de aceea, neriscând şi nedărâmând mesele îmbâcsite de sudoarea slugilor, n-ai cum să pretinzi lumii să te ţină minte. Lumea va „mânca” însă ceea ce i se va servi. Dacă opţiunile sunt sărace, lumea nu va avea de unde să aleagă. Deşi eu încă mai cred că şi lumea are o mare responsabilitate, aceea de a pune presiune prin manifestarea unui spirit civic. Îmbrăţişând negaţia nu se va produce nicio transformare la nivel de mintal colectiv.
Sunt dese situaţii în viaţă când vorbele maestrului de pe valea Călmăţuiului, cele citate de Beniuc mai sus, rămân singurul răspuns pe care îl putem da în faţa unor noi situaţii de viaţă. În rest, porcii stau acum şi bagă la maţ şi sting cu vin bun, bifând o nouă victorie. I-am prostit iar pe proşti…
Am vrut să cuprind în această scriere câteva idei despre iubire. Mi-a ieşit tocmai pe dos. Pierderea nobilului sentiment vine însă din prea multe dezamăgiri şi se reflectă în primul rând asupra fenomenului în care te-a surprins neplăcut viaţa.
Cât despre iubirea pentru o fată, este poveste şi mai lungă. Închei cu ultimul vers a lui Eminescu, din „Floare albastră”: Totuşi este trist în lume!
Bucureşti, 25 iunie 2012
