Mariana Rogoz Stratulat 
Eram doar un vis
dintr-o altă realitate,
o iluzie
crescută din oglindirea
albastrului
în adâncul apelor.
(Castanii orbi, 2016)
***
Chiar acum…
…încerc să-mi strâng aripile,
să le adun pană cu pană.
Îmi dau seama că
nu mai trăiesc demult,
că m-ai băut
în fiecare noapte,
în fiecare colivie
pe care o ferecai cu frânturi
de viață
și cuvinte goale.
Încerc să-mi deschid ochii,
să trezesc lumina
prin care trec povești,
și ani,
și niște ape răbdătoare.
Nici oamenii, nici îngerii,
nici curtea în care
a înflorit magnolia
nu mai sunt ca altădată.
Amintirile se rostogolesc peste
liniștea
de dincolo de iarba amorțită.
Mai pot doar să mă visez
în rochia albastră
ce mi-ai dăruit-o
înainte ca lumea să se fi născut.
Nu-i așa că trenul nostru
are o întârziere
de câteva veșnicii?
