Alex. Ștefănescu 
Printre numeroasele poeme scrise la Iași în 1876 (an fast pentru creația lui Eminescu, deși este exact anul în care el pierde postul de revizor școlar și trebuie să muncească din greu la ziarul Curierul de Iași ca să-și câștige existența) se află și poemul Dormi! (va apărea abia după moartea poetului, în revista Sămănătorul în 1902).
Ideea de a privi o femeie dormind seamănă, prin delicatețe, cu aceea de a privi imaginea unei femei oglindită în apă. În somn, femeia, complet dezarmată, are nevoie de ocrotire, cere fără cuvinte ocrotire, trezește instinctul de protector al bărbatului (ca să nu vorbim de cavalerism, noțiune aproape ininteligibilă în lumea de azi). Tot în somn ea se expune oricărei priviri fără pudoare, dar și fără cochetărie, cu o desăvârșită inocență.
Scena, realizată cu mare artă, apare și în Călin (file din poveste): „Ici şi colo a ei haină s-a desprins din sponci ş-arată/ Trupul alb în goliciunea-i, curăţia lui de fată.” Acolo, însă, este o scenă mută. În Dormi!, poem scris în întregime la persoana a II-a, privitorul vorbește necontenit, adresându-se femeii care doarme și știind că nu este auzit de ea. Vorbește nu ca să primească un răspuns, ci ca să o configureze pe adormită, să o facă vizibilă pentru cititori și, în același timp, ca să o învelească, tandru, într-o țesătură de cuvinte.
„De ce te temi? au nu eşti tu cu mine?/ Las’ ploaia doar să bată în fereşti −/ Las’ vântul trist prin arbori să suspine,/ Fii liniştită tu! Cu mine eşti.”
Cu finețe psihologică, poetul descrie trezirea de-o clipă a femeii; ea nu înțelege repede unde se află, apoi, îndemnată de bărbat, renunță la efortul de înțelegere și se întinde înapoi în pat:
„Ce te-ai sculat şi te uiţi în podele?/ Uimită pari şi pari a aştepta./ Nu poţi vedea cu ochii printre ele −/ Vrei să-ţi aduci aminte de ceva?// Lasă-te-n perini −/ eu îţi voi da pace./ Dormi tu − şi lasă să rămân deştept./ Pe când citesc întotdeauna-mi place,/ Din când în când să cat la tine drept”…
Din nou ne surprinde competența lui Eminescu de atent observator al comportamentului uman. Pare uneori un autor de romane psihologice. Atitudinea femeii care se trezește pentru scurt timp din somn și pare că vrea să-și amintească ceva am mai întâlnit-o la Proust, la Huxley și probabil și la alți prozatori, dar nu la un poet.
Privind-o pe fata adormită, poetul se lasă absorbit de contemplarea ei, de bucuria de-a o avea alături și uită până și de poezie, adică de el însuși, ceea ce reprezintă un omagiu suprem:
„Să văd cum dormi…să te admir cu drag…/ Cu gura-abia deschisă-ncet respiri,/ De pe condei eu mân-atunci retrag./ Pătrunde pacea tristele-mi gândiri.// Frumoasă eşti… o prea frumoasă fată./ Ca marmura de albă-i a ta faţă./ Îmi vine să alerg la tine-ndată/ Ş-astfel cum dormi să te cuprind în braţă.”
Probabil în împrejurările scrierii acestor versuri a descoperit Eminescu extraordinarul superlativ „o prea frumoasă fată”, care, utilizat în Luceafărul, încă din prima strofă, stabilește un regim de mare poezie. Este o sintagmă care tulbură printr-o evocare a solemnului limbaj preoțesc, dar mai ales printr-o sugestie de hybris (frumusețea fetei întrece măsura, creează un fel de vinovăție…).
Text apărut în România literară nr. 10-11/ 2018
