Cină.
Avem pe masă câteva produse de la raionul de delicatese, cumpărate azi de soțul meu. Îmi spune: „era o doamnă în fața mea. A cumpărat două felii de parizer și 3 felii din asta” – asta – fiind ceea ce mâncam eu. Două felii? spun șoptit. Da.
Liniște. Tăcem amândoi încurcați, preț de câteva secunde, așa cum se tace în fața unei neputințe care se cere tăcută.
Uneori, mâncarea din farfurie prinde contur de matahală hidoasă. Mă uit la porția mea din farfurie cu un amestec ciudat de sfială, jenă, greață și vină. Nu e mereu așa, nu sunt neapărat un salvator de carieră. Nu mă umplu de vina nedreptăților sociale milenare și nu îmi dedic viața unei lupte pe care o văd pierdută din start, dar există uneori cuvinte sau frânturi de gesturi și imagini, mici cât o respirație, care mă frâng și mă reduc la tăcere.
O văd pe doamna aceea… intru în portofelul ei, fac slalom prin camerele ei, prin frigider, prin pantofii ei îngrijiți, dar vechi, prin șchiopătarea piciorului atins de reumatism și prin durerea de oase, prin cutia cu detergent drămuit și prin contoarul care înregistrează deopotrivă curent și spaime, și mă opresc pe sufletul ei ca pe o terasă cu mușcate uscate.
Poate voi scrie cândva despre ea. Ar fi o poveste de citit la ore mici, atunci când nu mai poți da vina pe soare ca ți-a intrat în ochi și ți i-a făcut să lăcrimeze… Dar îți poți întoarce privirea spre locul acela unde nu bate lumina…
Camelia Radulian 06.04.2018
Mă opresc pe sufletul ei ca pe o terasă cu mușcate uscate
