Dana Heuberger 
O să fac o pauză. Am să încetez să tot alerg de colo-colo, năucă, să vorbesc prea tare, prea mult, prea repede, prea devreme, să acționez în ciuda curentului (dacă mă trage?), să practic asiduu multitasking-ul acela atât de dorit, cu iluzia că mă pot concentra până și asupra infimelor părți ale Marelui Întreg, am să renunț să citesc presa (chiar și pe aceea care pretinde că nu e de scandal), să ignor cărțile pe care mi-am promis în fiecare dimineață că o să le las în curând să mă bântuie și care mă privesc mustrător în fiecare seară din stiva de pe raft (o să le șterg de praf, cu un drum, în plină frânare, alegând-o pe cea care îmi va popula proiectata liniște), am să refuz să mor câte puțin consumându-mă inutil cu fleacuri care mi se pare (doar mie) că zguduie lumea, n-o să mai protestez, cu hotărâre sinucigașă, în fața nedreptății (o să-mi găsesc odată și-odată – poate chiar azi, de ce nu? – și bruma aia de instinct de conservare pe care țin minte că am aruncat-o cu ușurință într-unul dintre cotloane, căci sunt prea multe priviri gata să mă strivească la prima eroare, să-mi ia lancea), o să iau o pauză de la comis isprăvi, de la greșit, de la lăudat – cu toate că ne va învălui tăcerea, dacă nu voi remarca nici măcar eu realizările celorlalți, căci, în ceea ce mă privește, trebuie să călătoresc peste mări și țări ca să aud vorbe de apreciere, sunt invizibilă în ochii celor de aproape, atunci când performez (nu însă și când buctez, copilărește), pot să mut munții din loc și n-o să observe nimeni că am făcut-o –, o să renunț să mai aștept Prețuirea, îmi voi lua cu hotărâre rămas bun de la întristare și suspinare, mă voi opri din ciobitul artistic al speranțelor și din aruncatul sub preș al iluziilor răposate, din visare și suferință, am să-mi clădesc cu curaj mormanul de pietre, cernând nisipul, n-o să mai întind mâna spre unul sau altul (nu, n-am nevoie de sprijin și chiar dacă nu-i adevărată ultima mea afirmație, ar fi prea simplu ca suportul extern să vină doar pentru că eu îl cer), n-o să mai locuiesc în versiunea mea de alaltăieri, răscolind amintiri ce nu vor sub niciun chip să-mi învie clipe pierdute și declarate de alții nule, pe care însă n-am încetat să le caut, n-o să mai fac planificări amănunțite pentru toate minutele mele valide și n-o să cârtesc atunci când viața o va lua pe după programare și îmi va scăpa, zăluda, printre degete, o să renunț la rearanjări și recalibrări, la decepții, atunci când întrezăresc adevărata față a cuiva pe care îl idealizasem, sau atunci când nici măcar eu nu corespund standardelor care s-ar cuveni să îmi fie definitorii, am să mă deconectez de la obsesia mea de a căuta soluții la toate problemele (o fac cu încăpățânare, deși e evident că nu voi putea avea nici măcar cheia tuturor întrebărilor matematice, d-apoi pe cea a celorlalte semne de întrebare, mult mai neclare, dacă nu le tratezi doar din punct de vedere filosofic sau statistic) și o să îmi găsesc timp să (încerc să) fiu mai bună, să înțeleg mai mult, să ajut mai mult, să zâmbesc. Nu ca să obțin iertăciuni și nu doar în această săptămână în care toată lumea pretinde că e credincioasă și smerită, ci pur și simplu pentru că simt că pentru mine pasul următor este ieșirea din vârtej. Am să fiu eu însămi, cu bune și cu rele, renunțând la condiționările și măștile impuse de alții, acceptând ceea ce nu pot schimba, trăind pe deplin fiecare respirație și fiecare culoare. Și bucurându-mă de voi toți, într-un fel, străduindu-mă să vă intuiesc mai bine, chiar și parțial, fericirile și neliniștile. N-am să mai dau în clocot, o să mă opresc – atom contemplând adieri și taifunuri. O să încremenesc în nemișcare și uitare toate astea și toate celelalte pe care nu le-am mărturisit încă. Iar mantra mea, de care am dat din întâmplare, va fi, în noua-mi devenire: Allow, release, let go. Accept-o, elibereaz-o, lasă tulburarea să plece. Pleacă, iartă, bucură-te, iubește, trăiește din plin!
O, voi lua această pauză, exact așa cum am plănuit-o, și voi tăia metodic de pretutindeni toate cele scrise și nescrise încă, îmi voi șterge apoi până și lista, în liniște, dar începând de mâine, căci astăzi mai am încă multe de făcut.
