Horia Blidaru 
Dragoste alsaciană (I)
– Bună dimineața, doamnelor, ca să zic așa.
Raoul avea, de mic, prostul obicei al timizilor de a fi agresivi fără motiv. Mama sa, contesa de Portales, îl privi cu răceala înțelegătoare cu care se obișnuise să trateze hachițele acestui fiu dificil, lângă care soarta îi rânduise să trăiască. Soția lui, Veronique, născută de Wandlau, îi zâmbi drăgălaș-atentă. Soacra o bănuise din prima clipă de ipocrizie; el încă o suspecta de bunătate.
– Raoul, n-ai să crezi! sări micuța Vivienne, destrămând rutina matinală. Verișoara contelui se ridicase grăbită să-l îmbrățișeze, într-un elan de mult nemaivăzut în această casă. Veronique se strâmbă ușor pe deasupra revistei pe care o frunzărea, bătrâna se încruntă critic, doar nătărăul, cum îl judecară amândouă, primi bucuros pupatul feciorelnic pe obraji. Raoul, gânguri fata, cine crezi că vine la concert? Și rămase cu arătătorul stâng întins nepoliticos, în ciuda grației leneșe cu care lăsa mâna să atârne. Degetul subțire aștepta să dojenească sau să confirme.
– Vera, lasă-mă să iau o gură de cafea, zâmbi el derutat.
– Spune-i, dragă, poate se va trezi în sfârșit și dumnealui, oftă mama, privind nemulțumită pendula imensă.
Era trecut de 11. Și toate știau că e treaz de două, poate chiar de trei ore, dar că nu se înduplecase nici azi să renunțe la acest obicei moștenit din copilărie de a lenevi în voie, răsturnat pe perne, acoperit de-un cearceaf subțire, pe care-l înfiora aerul proaspăt al dimineții. Vânticelul dinspre munte strângea toată prospețimea dealurilor încărcate de vii tinere, tot parfumul florilor la apogeu, toată veselia apelor care clipoceau la vale.
Raoul se întindea ca un pisoi, după cum îi recomandase un prieten în studenție, medicinist, care-i criticase elanul acelei vârste de a sări din pat de cum deschidea ochii. Și, împăcat, contele revenise la bunul obicei al copilăriei de a visa cu ochii deschiși, de a se gândi la cele de făcut peste zi, la tot ceea ce ar putea să facă, pentru ca apoi, cu un căscat consolator, să ia o carte în brațe și să hălăduiască prin te miri ce colț al lumii și istoriei. Era vara polineziană. Și nu doar datorită lecturilor.
Dar, mușcând acum din croissant-ul cu unt, peste care întinsese, delicat, dulceață de căpșuni, gustând din ceaiul parfumat, Raoul de Portales-Wandlau prefera să nu se mai gândească la nimic altceva decât la îmbinarea atât de armonioasă a aromelor. Închise ochii o clipă, savurând plăcerea a încă unei dimineți frumoase, în foișorul mângâiat de razele încă blânde ale soarelui de august și scăldat în trilurile unei orchestre de păsărele care de care mai zglobii.
– Bună dimineața, viață! gemu el încet și patetic și trecu la cafea. Veronique îl privi amuzată, dincolo de paginile revistei mondene, mama lui se ridică, strângându-și dezamăgită colțurile gurii, în vreme ce Vivienne schiță aplauze, chicotind încântată.
– Ai putea măcar să joci puțin teatru, de dragul ei, îl dojeni blând soția, privindu-l cu dragoste calmă pe sub zulufii ce-i ornau fruntea.
– Bine, într-un fel, că nu mai e unchiul, să vadă atâta răsfăț, chicoti iar Vivienne. Scuze, îi șopti apoi, conspirativ, lui Raoul, care se încruntase.
Era blondă, slabă și frumoasă. Avea o față lungă, cu pomeți ușor ieșiți în evidență, cu o gură mai mare decât te-ai fi așteptat, dar cu dinți albi, mici și regulați. Gâtul era, parcă, prea lung, terminat în oasele evidente ale umerilor și pieptului, n-avea încă sâni aproape deloc, iar talia ei aproape invizibilă făcea doamnele să ofteze invidioase și pe bărbați să o cântărească mai degrabă compătimitor.
Mai mult copil decât femeie, încă, deși împlinise optsprezece ani, Vivienne își permitea, atât prin vârstă, cât și prin statut, să joace orice rol poftea. Era echivalentul feminin al lui Raoul și asta înțelesese repede Veronique, după ce depășise primii fiori de gelozie, când verișoara aceasta alintată și obrăznicuță năvălise în viața lor, punându-și peste tot amprenta. „Doi răsfățați nu încap în același pat”, se liniștise Veronique, renunțând să mai analizeze în oglindă diferențele impuse de cei 12 ani ce o despărțeau de micuța barbară. Nici măcar aerele artistice ale pianistei desăvârșite nu o mai îngrijorară. O fire de artist ca a lui Raoul, contrabalansată de impulsuri de o vitalitate uneori primitivă, nu se putea lăsa multă vreme amețită de farmecul acestei prezențe pe atât de vesele, pe cât de tristă era povestea ce-i precedase venirea și care, în fapt, îi deschisese porțile acestui domeniu – spre mirarea rudelor și a lumii bune din Strasbourg, Freiburg, Basel, Geneva și Paris, căci casa de Portales-Wandlau își trăia apogeul celebrității cu rafinamentul discret al nobleței autentice, singura care îngăduie echilibrul unor asemenea extreme.
Despre familia de Portales, se spunea că a fost, generații la rând, nesociabilă și obsedată de sporit averea, reticentă într-o manieră protestant-radicală la afișarea succesului metodic care nu ocolise nici o etapă din istoria sa de secole. „Nici măcar noaptea Sfântului Bartolomeu nu i-a oprit”, murmurase baronul de Wandlau, încercând să se consoleze că face ceea ce trebuie, când a cedat rugăminților întregii familii de a nu se mai opune căsătoriei dintre Raoul și Veronique.
De fapt, bătrânul Friedrich se temea ca nu cumva scandalul să degenereze într-o rușine care i-ar fi umbrit ieșirea din scena vieții. Fiii săi făceau marea politică a țării, oameni de nădejde ai Kaiserului și ai lui Bismarck: băiatul cel mare era ministru, când sora lui fugise, spre revolta întregii Germanii, cu fiul franțujilor de pripas. „Poate evrei?”, circula insinuant vorba la Berlin și, apoi, de-a lungul și de-a latul patriei în sfârșit unificate. „Evrei portughezi”, confirmau atoateștiutorii.
Când Friedrich de Wandlau a murit, la trei ani după nunta la care nu participase din motive de sănătate, s-a spus că s-a stins de inimă rea acest simbol al spiritului prusac la granița franceză. „A făcut primul infarct încă de când a auzit că odrasla lui preferată a fugit de acasă”, șopteau oamenii în cortegiul ce cobora spre cimitir. (va urma)
