Nicolae Manolescu 
Lucruri care-mi displac: despărţirile, gândacii, prostia, sentimentalismul, afectarea, aşteptarea, boala, frigul, anumite sporturi (haltere, luptele, aruncările), ochii mici, femeile şleampete, bărbaţii blegi, compotul, protocronismul, sămănătorismul, crinii, gladiolele, calele, televizorul, telefonul, tórturile, tortùrile, vocile dulcege, lipsa de umor, durerile de cap, oamenii mefienţi, exotismul, melodramele, arta realistă, filmele din anii 30, isteria, kitschul, copiii mici, mlaştinile, luxul, berea caldă, cafeaua dulce, montările fastuoase (în teatru), parăzile (în viaţă), incoerenţa şi (prea) multe altele.
Singurul meu vis care se repetă, şi încă din adolescenţă: urc pe o potecă de munte, care devine treptat atât de abruptă, încât mă cuprinde teama (panica, teroarea) că mă voi prăbuşi înainte de a ajunge în vârf.
Temperatură, stare de prostraţie. La intervale, totuşi, mintea funcţionează. Ca printr-o spărtură de nor, o idee, care mi se pare demnă de reţinut; dar nu sunt în stare să mă ridic, să trag spre mine de pe noptieră caietul în care notez tot ce-mi trece prin cap. Apoi adorm profund. Când mă trezesc, constat că am uitat despre ce era vorba. Eforturi disperate de a-mi reaminti! Şi senzaţia că am în creier o tablă de şcoală de pe care cineva a şters cu buretele ceea ce fusese scris.
De ce simt nevoia să aştern pe hârtie, din când în când, ceea ce gândesc, simt, citesc etc.? Ca să nu uit? Nu poate fi asta: când le regăsesc după un timp, e ca şi cum le-aş fi uitat, toate aceste lucruri notate. De fapt, le redescopăr. Poate că le înregistrez ca să le folosesc cu un prilej ori cu altul, în conversaţie sau în cărţi? Nu e nici asta, căci mă număr printre oamenii care nu-şi amintesc niciodată la timp o idee, o vorbă; care, cu alte cuvinte, n-au vocaţia citatului (fie că citezi pe altul, fie că te citezi pe tine). Am avut un prieten, doctor, care s-a sinucis, şi căruia îi plăcea să umple caiete întregi cu versuri şi fraze celebre, cu replici auzite întâmplător sau mai ştiu eu cu ce. Când l-am întrebat o dată de ce o face, mi-a răspuns cu candoare că vrea să treacă drept sclipitor în conversaţie şi că se foloseşte de caiete ca de un aide-mémoire. Şi, totuşi, eu de ce reţin în scris toate firimiturile? Probabil că întrebarea revine la aceea, mai generală, „de ce scriu?” Şi la asta n-am nici un răspuns.
Kundera, în L’insoutenable légèreté de l’être: „Derrière toutes les croyances, européennes, qu’elles soient religieuses ou politiques, il y a le premier chapitre de la Genèse, d’où il découle que le monde a été créé comme il fallait qu’il le fût, que l’être este bon et que c’est donc une bonne chose de procréer. Appelons cette croyance fondamentale accord catégorique avec l’être. Si récemment encore, dans les livres, le mot merde était remplacé par des pointillés, ce n’était pas pour des raisons morales. On ne va tout de même pas prétendre que la merde est immorale! Le désacord avec la merde est métaphysique. L’instant de la défécation est la preuve quotidienne du caractère innacceptable de la Création. De deux choses l’une: ou bien la merde est acceptable (alors ne vous enfermez pas àcclé dans les waters!), ou bien la manière dont on nous a créés est inadmissible. Il s’ensuit que l’accord catégorique avec l’être a pour idéal esthétique un monde où la merde este niée et où chacun se comporte comme si elle n’existait pas. Cet idéal esthétique s’appelle le kitsch”.
Un animal care suferă se comportă asemenea unui om care suferă: suferinţa, boala şterg toate deosebirile.
Nu găsesc un argument mai bun împotriva artei realiste (şi naturiste) decât acela folosit de B. Fundoianu în articolul despre Remy de Gourmont, creator de valori: „Gourmont urăşte rutina şi urăşte estetica naturalistă, care, ca şi morala creştină, bizuie opera pe asemănare, şi nu pe diferenţă”.
Post scriptum la Însemnări despre Don Juan. Într-una din aşa-numitele sale „povestiri muzicale”, E. T. A. Hoffmann oferă o explicaţie în spirit romantic a mitului lui Don Juan. Povestirea se intitulează Don Juan şi se referă la opera cu acest nume a lui Mozart. Ideea centrală este că Don Juan are o fire divină pervertită de șiretlicurile diavolului. Revelaţia acestei pervertiri se realizează prin Donna Anna, femeie divină, la rândul ei, în sufletul căreia numai Don Juan putea aprinde patima distrugătoare a voluptăţii. În demonstraţia lui, povestitorul pleacă de la faptul inexplicabil că un om care iubeşte peste măsură viaţa, femeile şi vinul nu poate reprezenta în principiu pentru forţele iadului un interes atât de mare încât ele să recurgă la însufleţirea statuii comandorului pentru a-l îndemna pe păcătos în ultima clipă la pocăinţă şi pentru a-i pedepsi cu moartea neascultarea. Don Juan nu poate fi, deci, un om obişnuit, ci unul înzestrat cu atribute divine: iadul îşi propune să-l zdrobească tocmai pentru a-şi arăta puterea în raport cu cerul. Don Juan e miza pământească a unui conflict între Dumnezeu şi satana. Şi ce altceva este mai înălţător aici pe pământ decât iubirea: nu e de mirare că Don Juan a căutat să-şi astâmpere setea lui de divin, sădită de la început în el, iubind femeile, alergând de la una la alta, cu o patimă nestinsă. Suferinţa pricinuită de această decepţie l-a împins să considere că iubirea – care-i apărea în ipostaza burgheză, conjugală – e netrebnică şi trebuie tulburată. Fiecare seducere a unei mirese iubite de mirele ei devenise pentru el un triumf faţă de acea putere misterioasă care ar fi putut să-l înalţe şi prin care el n-a dobândit decât gustul prăbuşirii în infern.
În Cavalerul Gluck, altă poveste muzicală, Hoffmann ni-l arată pe compozitorul cu acest nume (sau, poate, pe un nebun care se dădea drept el, dar lucrul nu are, din punctul de vedere din care privesc aici problema, nicio importanţă) aşezându-se la pian ca să execute Armida. Povestitorul, rugat să întoarcă paginile partiturii, e uimit să constate că partitura nu este decât o hârtie liniată pe care nu se află nici o notă. Hoffmann a avut aici intuiţia (şi a exprimat-o printr-o metaforă memorabilă) felului în care orice artist îşi citeşte opera proprie: acolo unde cititorul citeşte după semne, note sau cuvinte, artistul citeşte după foaia goală, notele sau cuvintele aflându-se în mintea lui. Să ne mai întrebăm de ce nu coincid niciodată cele două lecturi?
