Gabriel Chifu 
Uneori, în timpul verii, o dogoare de cuptor încins cobora din ceruri și lua în stăpânire orășelul. Atunci, nici țipenie nu zăreai pe străzi. Totul era încremenit, fără viață, ca după un cataclism atomic. Afară doar dacă nu ne puneai la socoteală pe noi. Care noi? Păi, Biță, Mircea, Gelu, Mitică grasu’, Cornel și eu. Eram înfrânți de căldură, dar nu ne dădeam bătuți și nu ne înduram să renunțăm la joacă. Toți copiii cuminți dormeau după-amiaza, în vreo odaie mai ferită de soare, noi, însă, cu gâtlejurile uscate de sete, căutam vreun petic de umbră și, fiindcă nu mai aveam putere să alergăm la fotbal, ogoiul sau pitulușul, inventam alte jocuri, din cuvinte. De exemplu, ne închipuiam ce-o să ne facem când o să fim mari.
Cineva aducea repede-n discuție meseria de soldat, de grănicer, din aceia pe care-i vedeam patrulând cu arma automată în spate, pe fâșie, la graniță. Avantajele erau însemnate: în primul rând, aveai armă, puteai trage cu ea și puteai prinde bandiți. Da, dar și dezavantajele erau destule: putea să izbucnească un război și să te împuște careva, ca-n filmul ăla sovietic, cu partizani…
Așa că părăseam pista asta și altcineva propunea altă îndeletnicire: cel mai bine e să te faci fotbalist. Venise de curând la noi în oraș o echipă din Divizia A, Știința Cluj, care jucase cu Dunărea Calafat în Cupa României. Jucătorii din Cluj păreau niște zei: aveau tricouri de mătase și ghete de piele noi, strălucitoare, cum strălucitoare era și pielea lor sub care se simțeau mușchii de piatră. I-au spulberat pe-ai noștri. E bine, într-adevăr, să te faci fotbalist, dar cum s-ajungi la Cluj dacă, din Calafat fiind, nimerești la Dunărea și joci prin toate satele cu amărâții și aruncă toți cu pătlăgele borșite după tine?
Altul, Mitică grasu’ (?), a exprimat o părere mai într-o dungă (poate unde ne și dădeam duhul de căldură, iar cizmăria era într-o hrubă întunecoasă unde tremurai de frig chiar și vara!): „Ce-ar fi să ne facem cizmari? Ar fi ca lumea: stai cât e ziulica de lungă pe scăunelul tău cu trei picioare, tai cu cuțitele alea ascuțite bucăți de piele, le potrivești, iei dintr-un castronel cuișoarele de lemn și le bați cu ciocanul ăla de o formă neobișnuită în talpa pantofului. Între timp, mai vine pe la tine unul, altul, asculți ce necaz sau ce bucurie a avut, te saturi de povești, plus că, dacă-ți place, mai tragi și câte-o dușcă, să prinzi putere. Da, da, ar fi ca lumea.”.
Însă lui Cornel nu i-a surâs perspectiva asta, a aruncat în joc altă variantă: „Fugiți de aici, cel mai tare e să fii director”, a decretat el repezit, sigur de sine. „Ai bani, ai mașină Pobeda la scară, primești plocoane, brânză, vin, curcani, câte și mai câte.”.
Îl credeam că așa e, el cunoștea avantajele de la taică-său, care era director la uzina electrică. Dar mai știam ceva, mă prevenise tata că nu oricine poate ajunge director: trebuie să provii din rândurile muncitorimii și să fi urmat liceul la seral… Astfel încât mă pregăteam să-l contrazic pe Cornel, când Gelu, care mereu avea de împărțit ceva cu el, mi-a luat-o înainte: „Ce director, mă, dacă e pe-așa, de ce să nu te faci direct prim-secretar, atunci tot ce mișcă e la picioarele tale!”. Cam toți i-am dat dreptate și așa s-a ales praful de ideea lui Cornel care, pentru câteva momente, păruse câștigătoare.
Biță, al cărui tată era pensionar și cam avusese de suferit din pricina mai marilor vremii acesteia, prim-secretari și alții ca ei, a pus capăt rătăcirilor noastre: „Mai terminați, mă, cu tâmpeniile. Nimic nu e mai frumos decât să te faci acrobat de circ.”.
Într-adevăr, dar lui îi dădea mâna să spere asta, era și mai mare decât noi, avea și un corp perfect de atlet, de aceea ne și impunea respect și-l recunoșteam drept șef. Pe când eu, sau Gelu, sau Cornel, cu trupurile noastre pricăjite că ne sufla vântul, cum să ne dorim așa ceva?!…
Biță și-a dat seama că e prea îndrăzneață pentru noi propunerea lui și a renunțat singur la calea asta: „Sau să te faci salvamar”, a zis el, „n-ai treabă, stai de dimineața până seara pe plajă, înoți, te simți ca-n Rai și mai ești și plătit pentru asta.”.
Ei, da, am fost de acord că asta ar reprezenta o ocupație de ales, la îndemână. Mai cu seamă că toți știam să înotăm, ne antrenam în fiecare zi, am primi salariu pentru ceva ce acum facem fără bani și fără să ne dea voie părinții! Atunci joaca asta ar fi serviciul nostru: grozavă treabă!…
Chiar, asfințise soarele, arșița se mai înmuiase, era timpul să mergem la Dunăre, să facem o baie pe cinste, să ne răcorim. Mâine o s-o luăm de la capăt, trăgând plini de râvnă după noi trena grea de povești, iar epopeea aceasta măruntă și luminescentă o să-și scrie noi pagini…
