Adrian Sângeorzan 
Era o minune că telefoanele mai funcţionau într-un asemenea infern. Ştiam că şi poşta fusese ciuruită de gloanţe în nopţile trecute. E 3 dimineaţa, ridic telefonul şi recunosc vocea lui Peter, prietenul meu ziarist din Amsterdam. Venea în România de 2–3 ori pe an, suferind de o ciudată nostalgie după plaiurile noastre. Asta după ce soţia lui, româncă, îl părăsise, dispărând fără urmă la scurt timp după ce o adusese în Olanda. Pare excitat şi mă întreabă dacă pot vorbi la telefon. Adică dacă în sfârşit pot spune ceea ce gândesc, fără spaima telefoanelor interceptate de securitate. Răspunsul meu îl entuziasmează şi stăm la taclale peste o oră fără ca cineva să întrerupă convorbirea.
– Nu-mi vine să cred că aţi explodat în sfârşit, spune şi el şi mă provoacă apoi cu o mulţime de întrebări.
Îi povestesc despre cele două zile şi nopţi petrecute în spital, în timp ce afară se trăgea pe străzi, despre morţii şi răniţii noştri.
L-am făcut chiar să râdă povestindu-i de ultimul rănit venit în spital. Era un muncitor cu capul spart. Mulţimea luase cu asalt sediul Securităţii, aflat peste drum. Acolo găsiseră în restaurantul cu circuit închis un frigider imens, plin cu mâncare. Începuseră să arunce cu furie totul pe fereastră, iar el s-a trezit în cap cu o găină îngheţată.
– De-abia aştept să vin să vă văd, îmi mai spuse Peter.
După nici trei zile avea să-mi sune la uşă.
– Ei, ce zici de ce se întâmplă aici?
L-am întrebat curios să aud părerea cuiva din afară, a unui ziarist occidental, care ştia destul de bine realitatea din România.
– Nu ştiu ce să spun deocamdată. Impresionant, oricum, pare un spectacol puternic, bine regizat.
Apoi mi-a arătat în faţa casei un camion încărcat cu haine de iarnă şi ajutoare pentru spital. Adusese şi el şi ultimele numere ale ziarului la care scria. Într-unul dintre ele îmi arătă un articol pe toată prima pagină. Nu înţelegeam decât numele meu care se repeta şi pe cel al lui Molotov. Mi-a tradus doar titlul: „Doctorii dintr-o maternitate operează răniţi şi ţin cocktailuri Molotov sub masa de operaţie“. Îmi aruncă un zâmbet conspirativ de Paparazzo şi îmi promite că îmi va traduce tot articolul mai târziu. Îl scrisese după discuţia noastră telefonică din acea noapte.
După Peter au venit alţii. Oraşul s-a umplut de camioane cu ajutoare din toată Europa de vest. Medicii de la Organizaţiile Internaţionale de intervenţii s-au întors repede înapoi căci nu de doctori ducea România lipsă, ci de materiale şi medicamente. Spitalul nu mai avea unde să depoziteze ceea ce primise. Ne zăpăcise atâta abundenţă dintr-odată. Noi continuam cu reflexele noastre bine formate să resterilizăm şi să refolosim mânuşile şi alte ustensile, altfel de unică folosinţă. Ştiam că pomana asta nu va dura la nesfârşit. Femeile de serviciu aproape înnebuniseră, neobişnuite cu atâtea ambalaje şi materiale care se aruncau. Cărau acasă lucruri fără rost. Nimeni nu se gândise să ne aducă şi coşuri de gunoi. Nu ştiau că în ţara asta nu se mai aruncă de mult nimic, căci nu poţi arunca ceea ce nu ai. Am primit şi pastile anticoncepţionale, premieră absolută în România. Majoritatea erau expirate din timpul războiului rece, însă au fost foarte eficiente pe femeile noastre.
