Alina Neagoe 
Ție, celui din urmă suflet neatins
De floarea care sfarmă orice piatră
Şi pune miere-n ghimpele din poartă
Închin o cupă plină cu venin nestins,
Bulboane de rosé cu ochi aprins
În negrul ce răpune orice şoaptă.
Strigoi frumos cu ochi cumpliți de jad
Din care curg domol eterne dimineți
Mai spune-mi iară, vreau să mă înveți
Cum palmele-ți croiesc grădini din iad
Şi noaptea-ti doarme-n brațe? Blând herald,
Vestind toți norii bolții smulşi din pioleți.
Ție, celui din urmă suflet neatins
De frica pasului scrutând etern-sfârșitul,
De sărutarea-n care crește-va pământul,
Închin un ultim cer și-un ultim vis
Ce-mi picură dulceag în ochiul stins
Noaptea în care gâlgâie-asfințitul.
Se naşte un alt soare pentru tine
Din burta hâdă a sordidului pământ,
Din ochii stinşi si reci de sub mormânt?
Ce noapte, vai ce noapte-i lângă mine!
Iubirea, zic, soarelui loc de-mi ține
Va asfinți, de-un muritor râzând.
