Ică fără frică

Cincizeci de ani – 31

Prima întâlnire cu copiii a fost un şoc, intram într-o clasă întunecoasă, cu bănci incomode de lemn în care mai multe generaţii îşi scrijeliseră numele şi scobiseră găuri, toate ocupate de copii de diferite vârste care mă priveau obosiţi deja. Curiozitatea lor n-a durat niciun minut, au început să se împungă unii pe alţii, îşi dădeau pumni peste rânduri, gâjâiau, ca un stol de gâşte, am bătut tare din palme, spunând răspicat, gata, la treabă. S-au mai liniştit şi au deschis caiete ferfeniţite în care se aglomerau mâzgăleli de neînţeles, lecţiile lor. I-am privit atent, câţiva aveau urme mari de vânătăi, se bătuseră, alţii aveau incisivii rupţi, păreau bătrâni ştirbi, le atârnau lumânări din nas, dar nu le păsa, la răstimpuri, când le atingeau buza de sus, se ştergeau cu mâneca hainei, erau toţi îmbrăcaţi în haine aidoma, unora manşetele le ajungeau puţin mai jos de coate.

Mă plimbam printre rânduri, mă opream în dreptul unuia, îl aşteptam să întoarcă foaia, să termine de desenat o literă, să facă o adunare, îl lăsam să roadă capătul creionului, să-mi arate cât e de greu, dădeam din cap, adică e întocmai cum zici, îi spuneam rezultatul când se poticnea prea mult, răsufla uşurat, era evident, era simplu, trecea la următorul exerciţiu. Alteori le citeam, chiar din cărţile lor, la început se foiau cumplit, se plictiseau, îşi dădeau coate, în clasă plutea un gâjâit de nemulţumire, dar s-au obişnuit repede să asculte, erau curioşi să afle ce avea să se întâmple. Sau le desenam pe tablă cu cretă colorată scene la care sigur asistaseră, băteau din palme sau venea câte unul să mă corecteze, ştergea cu mâna o parte a desenului, deşi avea buretele umezit alături, şi înlocuia ce i se părea că nu era corect în desenul meu, se întâmpla ca alţii să protesteze din nou, îi puneam să voteze prin ridicarea mâinii, ia spuneţi cum e mai bine, nu cum e mai frumos, ci cum e mai bine şi ultima formă desenată era bătută în cuie.

Dar cel mai mult le plăcea să le povestesc din istoria pământului şi a vieţuitoarelor, eram as la asemenea poveşti, era partea care îmi plăcuse cel mai mult din biologie, cum fusese acum un milion de ani, cu dinozauri, brontozauri, tiranozauri, stegozauri, copaci că nu le vedeai vârfurile de înalţi ce erau, cu marea glaciaţiune care a ucis mamuţii cât un bloc în timp ce mâncau iarbă şi i-am descoperit noi întregi, nu noi, ci nişte savanţi pricepuţi, după cincizeci de mii de ani, cu omul de Neanderthal care trăia în peşteri, vâna aproape despuiat şi învăţa să deseneze. Nu ştiu cât înţelegeau, dar ascultau atenţi, unora le sclipeau ochii, de parcă s-ar fi închipuit la faţa locului, îi lăsam să viseze un timp, apoi îi trezeam bătând din palme, ajunge, acum la lecţii, fiecare are ceva de scris şi învăţat şi se reapucau să roadă capetele creioanelor şi să mâzgălească în caiete.

Era între ei unul care voia să-şi arate supremaţia, paisprezece, cincisprezece ani să fi avut, aşa scria în catalog, dar nu ştiai ce vârstă are niciunul, cei mai mulţi fuseseră abandonaţi foarte mici pe străzi sau în spitale, ajunseseră la case de copii în grija statului, fără acte, cred că li se puseseră nume din oficiu, la întâmplare. Multe nenorociri se întâmplaseră după război, chiar şi la începutul anilor ‘50, lumea habar n-are.

Pe băiatul ăsta care voia să fie şef îl chema Vasilică, era printre cei câţiva care reuşeau să scoată nişte vorbe ciuntite, nu doar gâjâieli, îl strigam Vasilică, se chinuia un minut, strâmbându-se în fel şi chip, până reuşea nişte vorbe,

Ică fără frică, zicea,

adică aşa să-i spun, el era Ică fără frică,

şi pe faţă îi apărea un rânjet lăbărţat, trebuie că era un zâmbet de satisfacţie.

Vasilică, Ică fără frică, silabiseam eu, privindu-l în ochi, mă ajuţi şi pe mine să şterg tabla, întrebare idioată, o puteam face şi singură, dar voiam să-i implic pe toţi, sărea din bancă, alerga să ia buretele, ţâşnea din clasă la spălător să-l ude bine, uita să vină înapoi câte un sfert de oră, nu ştiu ce făcea, probabil fuma, dar nu-i ziceam nimic când revenea şi ştergea toată tabla,

mulţumesc, Ică fără frică,

se întorcea satisfăcut spre bănci şi înainte să se aşeze mai scotea nişte gâjâituri spre ceilalţi,

aţi văzut, bă.

Erau mai multe clase în şcoala aia, uneori trebuia să am grijă de câteva în acelaşi timp, nu erau destui profesori educatori şi nici nu voiau să angajeze mai mulţi, cică nu era nevoie. Ică fără frică începuse să se dea mare, uita să-şi facă lecţiile, trecea din clasă în clasă, doar să-i salute pe camarazi, uneori se mai oprea să dea câte unuia câţiva pumni în umăr, semnul lui de admiraţie, dar de obicei revenea repede în clasa lui, de parcă ar fi fost într-o recreaţie, şi se apuca să moşmondească ce zicea el că-s lecţiile. Nu voiam să-l zgâlţâi, eram convinsă că n-ar fi avut efect. În sinea mea, îmi era şi puţin teamă, era un flăcău înalt, cu mai bine de un cap peste toţi ceilalţi, cu umeri laţi, pomeţi proeminenţi, arcade puternice, nas turtit de boxer, braţe pline de cicatrici şi zgârieturi, semne ale înfruntărilor numeroase prin care trecuse. Sigur începuseră să freamăte hormonii în el înainte de vreme, sau poate îi greşiseră vârsta în catalog şi ajunsese deja flăcău în toată firea.

(din romanul „Cincizeci de ani”, Editura Tritonic, 2013)

(sursa foto: dela0.ro)