Alex. Ștefănescu 
O poveste de dragoste fulgurantă, așa ar putea fi reintitulat scurtul și grațiosul poem În fereastra despre mare. În numai trei strofe Eminescu schițează un love story straniu, emoționant și tragic. Nu și lacrimogen. Frumusețea nepământeană a iubirii imposibile ne face mai curând să admirăm scena descrisă decât să deplângem soarta personajului.
Este vorba despre un pescar care, din luntrea lui, vede reflectată în adâncul mării imaginea unei fete de împărat și, atras de ea, este gata-gata să se arunce în valuri și să se înece. Poate o va și face, dar poemul se termină înainte de a ni se dezvălui deznodământul.
Fata chiar există, nu e o nălucire. Ea stă la fereastra unui castel de pe malul mării, iar „fundul mării fură chipul ei bălai”. Pescarul n-a întors niciodată privirea spre castel, dar se simte atras irezistibil de chipul pe care îl vede în adâncuri.
„În fereastra despre mare/ Stă copila cea de crai/ Fundul mării, fundul mării/ Fură chipul ei bălai.// Iar pescarul trece-n luntre/ Şi în ape vecinic cată −/ Fundul mării, fundul mării/ Ah ! de mult un chip i-arată.// − «Spre castel vr’odată ochii/ N-am întors şi totuşi plâng/ Fundul mării, fundul mării/ Mă atrage în adânc».”
Nu este prima și nici ultima dată când Eminescu își imaginează chipul iubitei reflectat-vălurit în apă. El preferă acest contact vizual intermediat, care purifică și transfigurează corporalitatea femeii. În Freamăt de codru, de exemplu, fata folosește ca oglindă apa unui izvor. Și, fermecată de ea însăși, atinge visătoare apa cu piciorul (se poate interpreta și altfel: plictisită de ea însăși, vrea să strice, dintr-un capriciu, imaginea din oglinda lichidă):
„Se întreabă trist izvorul:/ «Unde mi-i crăiasa oare?/ Părul moale despletindu-şi,/
Faţa-n apa mea privindu-şi,/ Să m-atingă visătoare/ Cu piciorul?».”
Să revenim însă la În fereastra despre mare (în unele variante − „fereasta”). Atrage atenția un cuvânt de o expresivitate energică, „fură”, preferat unuia inofensiv, cum ar fi „oglindește”. Deci fundul mării nu oglindește chipul ei bălai, ci fură chipul ei bălai. Prin această opțiune lexicală se sugerează o intenție precisă a mării de a reflecta chipul fetei frumoase de la fereastră (poate că dacă nu era frumoasă nu i l-ar mai fi reflectat!). La urma urmelor și astăzi spunem despre o imagine preluată de pe ecranul televizorului că este o „captură”, pentru a face mai dramatică acțiunea înregistrării acelei imagini. Pe de altă parte, verbul „a fura” este foarte productiv și în vremea noastră. În argoul activ în prezent la noi, nu se spune „vezi că o încasezi!”, ci „vezi că ți-o furi!”.
O performanță în materie de tehnică a versificației o constituie utilizarea de trei ori a versului de factură repetitivă „fundul mării, fundul mării”, de fiecare dată cu altă rezonanță poetică. Este un leit-motiv care face obsedantă „melodia” poemului.
Punând una peste alta, poemul încântă prin grație, printr-o simplitate misterioasă, prin unda de melancolie pe care o propagă. Are mai mult farmec decât fermecătorul poem Lorelei al lui Heinrich Heine, în care luntrașii de pe Rin sunt atrași și duși la moarte (prin izbirea luntrei de o stâncă) nu de o imagine din adâncul apei, ci de o fată propriu-zisă care stă pe stâncă și cântă.
În notele referitoare la În fereastra despre mare din ediția critică Opere de Mihai Eminescu, Perpessicius avansează ipoteza că o primă variantă a poemului ar data din 1869. Presupusa variantă nu anunță însă prin nimic povestea de dragoste a pescarului atras de imaginea fetei reflectată în adâncul mării (în cuprinsul ei apare doar o regină care stă la fereastra unui castel). Adevăratele variante ale poemului, conținând, fie și doar schițată, povestea de dragoste, datează din 1876. Ele oferă imaginea, impresionantă, a luptei poetului cu materia lingvistică, asemănătoare cu efortul făcut de un sculptor de a degaja dintr-o masă informă de piatră o statuie zveltă.
(text apărut în România literară nr. 10-11/ 2018)
