Nicolae Roșianu 
În legătură cu lumea ideală din folclor (mit, basm, epos etc.), credem că trebuie reamintită problema relației folclor-realitate. Am afirmat că eroul din basm, de pildă, este prezentat la dimensiunile reale ale pământenilor, dar și eroul eposului, în ciuda forței lui (uneori supranaturală, fantastică), se încadrează în limitele unei lumi reale. Acest fantastic este un „fantastic realist”, afirmă același Bahtin: fantasticul din folclor „pornește de la posibilitățile reale ale omului, posibilități nu în sensul programului unor acțiuni practice imediate, ci în sensul posibilităților-necesități ale omului”. Tocmai aceste posibilități-necesități duc la crearea lumii ideale în folclor. Am văzut cum arată această lume; ea este altfel decât cea prezentă și, atunci, creatorul o plasează într-un alt timp și într-un alt spațiu. Timpul basmului este trecutul, un trecut în orice caz ideal („când curgeau râuri de lapte”, „când umbla Dumnezeu cu Sfântul Petru pe pământ”, când toate animalele trăiau laolaltă și vorbeau” etc.); spațiul este aerian („împărăția solară”), subpământean („tărâmul celălalt”), iar când este pământean, atunci e plasat cât mai departe de cel existent, concret, în care trăiește povestitorul („Peste de trei ori câte nouă țări, în a treizecea împărăție, nicidecum în țara noastră”, „Peste nouă mări și nouă țări” etc.). Acesta este cronotopul folcloric (mai exact, cronotopul mitului și basmului). Avem de-a face aici cu așa-zisa „inversiune istorică”, modalitate artistică prin care ni se oferă ca deja existent în trecut un fapt ce ar trebui să se întâmple în viitor. De ce? Pentru a deveni mai verosimil: plasarea unui ideal în trecut, ca deja înfăptuit (în ciuda unui „argument” exclusiv logic – „dacă n-ar fi, nu s-ar mai povesti”), are drept consecință investirea lui cu atributul veridicității. În acest nou context, lumea basmului, statutul eroului (ascensiunea lui), fantasticul (hiperbola) etc. constituie, în ultimă instanță, doar „pretexte literare”, ce au la bază „inversiunea istorică”, rezultat al unei acțiuni conștiente care urmărește „schimbarea” prezentului chiar și numai în imaginație.
Prin urmare, în nici un caz nu trebuie să pierdem din vedere cele două aspecte ale basmului: basm = operă cu o geneză specială și basm = operă de creație literară; iată de ce am revenit de atâtea ori asupra exclusivismului unor teorii și, în sfârșit, iată de ce insistăm asupra abordării fenomenului folcloric sub toate aspectele, în toată complexitatea lui. Pentru că atât ignorarea basmului (afirmația este valabilă și pentru alte categorii folclorice) ca fenomen artistic, unde ficțiunea poetică joacă rolul principal (în favoarea specificității lui deduse numai din originea arhaică), cât și ignorarea rădăcinilor arhaice (definirea basmului ca produs exclusiv al ficțiunii poetice) constituie tot atâtea erori de abordare a genului respectiv, având ca rezultat prezentarea unui tablou incomplet, uneori deformat, a ceea ce este basmul în realitate.
Aceste considerații privind natura eroului din basm, epos, cântec istoric etc., ne trimit din nou la problema dificultății compartimentării tranșante a categoriilor folclorului. Iată de ce criteriile de clasificare, de sistematizare trebuie să se refere la toate aspectele esențiale (structură, geneză, destine etc.). Prezența sau absența fantasticului, de pildă (nu indiferent de geneza acestuia: rod al ficțiunii ca rezultat al necunoașterii sau rod al ficțiunii poetice), este insuficientă pentru delimitarea unui gen. Argumentul îl aflăm la Propp: pentru identificarea categoriilor prozei populare orale el aduce în prim plan morfologia (structura) și geneza, fără a ignora însă straturile mai noi, cercetarea destinelor unor categorii ducând la identificarea unor mutații, uneori imprevizibile, care pot determina chiar schimbarea genului (vezi, de pildă, deritualizarea unor creații, nuvelizarea basmului fantastic, transformarea unor bâline în cântece istorice, nașterea unor balade prin simpla înlocuire a happy-end-ului cu un final tragic etc.). [va urma]
(fragment din „Poetică folclorică”, Editura Universității din București, 1997)
