Dintre toate flori albastre
Ce-am călcat cu talpa goală,
In atâtea mii de zile
De când lumea mă tot cheamă,
Şi mă poartă, ca-n vâltoare,
Înainte si-napoi,
N-am ştiut nicicând, cu gândul,
C-am călcat desculț pe noi
Şi-am crezut că nu e floare,
Nici albastru pe pământ,
Ce, strivindu-l cu piciorul,
Să nu şadă neclintit.
Și-am crezut ca se cuvine,
In gândirea-mi muritoare,
Ca tot omul să tot calce
Orice-albastru și-orice floare.
Urmele-o să-mi iau în spate,
Paşii grei şi fără milă
Şi-o să merg de astă dată
Tot prin țarini si argilă,
Şi-o să-mi cert cu ploi piciorul,
Iară gândul cu ninsori;
Inflori-vor flori de gheață
Peste-albastrul dintre noi
Şi tot țurțuri grei si reci
Ne vor atârna sub pleoape,
Până când tu, floare-albastră,
Răsări-vei după noapte
Şi-oi ierta şi săruta,
Înc-o data şi-n sfârşit,
Talpa mea si gândul care
Doar cu mersul te-au strivit.