Doamna Charles Laughton

Cincizeci de ani – 30

După doi ani, grupul cu care pornisem în învăţământ începu să se destrame.

Brăileanul profesor de matematică a rămas în casa părintească şi a refuzat să mai fie profesor, probabil s-a pierdut în cârciumi, profesoara de franceză şi profesorul de sport, căsătoriţi, au plecat în lume, cel de fizică a fost chemat la facultate, ne miram că nu fusese oprit de la început, era atât de bun că îl consultau colegii mai vârstnici şi trimitea fel şi fel de contribuţii, idei care-i trecuseră lui prin cap, la revistele de specialitate, unde chiar erau publicate, profesoara de socialism era temătoare şi spunea fără s-o întrebe nimeni că ea rămâne acolo unde a trimis-o şi are nevoie de ea partidul, singura căreia nu-i păsa era profesoara de rusă, care se îngrăşase cumplit, avusese o guşă proeminentă, acum avea două şi cam tot timpul liber şi-l petrecea cu miliţianul din sat, povestindu-şi unul altuia despre vremurile recente când soldaţii sovietici nu fuseseră retraşi din ţară şi aveai cu cine să stai de vorbă într-o limbă magnifică, la o votcă adevărată şi să te gândeşti printre lacrimi la idealurile Tătucăi, oricare ar fi fost el.

N-aveam de gând să mă mai întorc nici eu, dar învăţasem că e bine să nu baţi toba. Pusesem nişte bani de o parte şi în vacanţa următoare am venit în Bucureşti, mi-am căutat o cămăruţă pe care să nu plătesc mult, am avut noroc, am găsit una pe Şoseaua Pantelimon la o babă surdă, de fiecare dată când îi vorbeam trebuia să strig şi să repet de câteva ori. Îmi pusesem în gând că profesoară pot fi la fel de bine şi în capitală, cu un folos egal, pentru mine şi pentru elevi, şi am pornit să-mi caut un serviciu. Ştiam că n-o să fie uşor, dar aveam prieteni care aveau prieteni sau rude şi nu le era greu să arunce o întrebare, iar dacă nu ieşea nimic, aveam unde să mă întorc. Mi-ar fi fost mai uşor dacă aş fi avut carnet de partid, dar nu le puteam avea pe toate, şi carnetul, şi liniştea în suflet.

O fostă colegă, şi ea profesoară de biologie, pe care tatăl ei reuşise s-o transfere în Bucureşti încă din primul an, m-a îndrumat spre un inspector despre care spunea că e pâinea lui Dumnezeu, nu-mi venea să cred că există asemenea oameni în sistem, dar s-a dovedit adevărat, cine ştie prin ce minune nu-l mătrășiseră. Când a aflat ce vreau, mi-a spus că va fi foarte greu, mai ales că nu aveam definitivatul, dar m-a trimis la un coleg de-al lui care îi era îndatorat şi se ocupa de gimnazii, iar acesta a stat multe zile pe gânduri până să mă trimită la un coleg care se ocupa de învăţământul special. M-am speriat, gândindu-mă că special nu putea fi decât ceva legat de Securitate, iar şefii de acolo or să scormonească în trecutul meu, dar mă înşelam amarnic. Era vorba de o şcoală specială de surdo-muţi. Şi n-aveam să predau biologia, ci să fiu profesor educator. Accept sau nu accept. Nu trebuia să mă gândesc prea mult ca să-mi dau seama că şi un an întreg dacă aş fi bătut la toate uşile posibile, dacă s-ar fi deschis vreuna, nu mi-ar fi oferit ceva mai bun. Îmi trimisesem deja demisia la liceul din Însurăţei, dacă refuzam însemna că dau cu piciorul celor cinci ani de facultate, poate mă mai obligau să-mi plătesc şi şcolarizarea. Am acceptat, aveam un serviciu în Bucureşti.

Şcoala era pe undeva pe Austrului, nu prea departe de casă, mergeam pe jos. Profesor educator însemna să ai grijă de copii, să le supraveghezi masa, să-i îndrumi la orele de lecţii, toţi erau într-un regim de semiinternat, dar cei mai mulţi aveau un handicap sever, nu erau doar surdo-muţi, unii sigur erau şi bolnavi, şi complet needucaţi, nimeni nu avusese cu adevărat grijă de ei, nu ştiau nimic, refuzau să înveţe, erau violenţi şi, lucrul cel mai grav, vârstele erau teribil de amestecate, unii ajunseseră la peste optsprezece ani, încă mai erau la şcoală şi nimeni nu putea spune dacă o vor termina vreodată şi cu ce rezultate.

Nu ştiu ce li se preda la ore, atunci când îi supravegheam eu constatam că nu ştiau aproape nimic, la nicio materie. Nu aveam voie să folosim semnele pentru a ne face înţeleşi, ci doar vorbele, trebuia să le vorbesc foarte rar, cu gura cât mai larg deschisă. E cumplit să vezi douăzeci de perechi de ochi sau mai multe cum se uită fix în gura ta, fără o reacţie. Mi-a trebuit timp până m-am obişnuit, dar n-am înţeles niciodată rostul, poate era mai simplu să învăţ eu semnele lor. Mi se spusese însă că acestea erau directivele şi nimeni nu avea voie să iasă din ele. Poate că era o metodă de educaţie de care nu ştiusem eu, am întrebat o dată un băieţel dacă aude ce spun şi a dat din cap că da, nu l-am crezut şi dacă spunea adevărul, poate era el un caz fericit, niciunul dintre elevii cărora le-am pus aceeaşi întrebare nu mi-au răspuns, se uitau doar cu uimire la mine, de parcă m-ar întreba cum de-mi trec atâtea prostii prin cap.

Programul era în schimburi, ca în fabrică, o săptămână de la 8 la 14, alta de la 14 la 22, şase zile pe săptămână. N-aveai voie să întârzii un minut, n-aveai voie să pleci cu un minut mai devreme. Făcea controale, când i se năzărea ei, directoarea, o femeie exigentă şi aprigă, îndesată, aproape rotundă, mergea legănat, cu o umbră de mustaţă, semăna cu Charles Laughton la bătrâneţe, fără zâmbetul aceluia. Nu ştia nimeni prin ce împrejurări adăpostise înainte de război un ilegalist ajuns acum mare mahăr, nu mai putea fi clintită din funcţie, deşi nu se pricepea la altceva decât să intre intempestiv la ore sau să scormonească dacă nu cumva se abate cineva de la programul strict.

Programul strict era legea supremă. Cum locuia prin apropiere, practic la doi paşi, era fată bătrână şi se plictisea probabil de moarte acasă, aproape seară de seară venea în inspecţie cu cinci minute înaintea încheierii programului şi dacă aveai nenorocul să te găsească deja îmbrăcat, îţi tăia toată ziua, mi s-a întâmplat de câteva ori, n-am reuşit de fiecare dată s-o conving că sufăr de frig şi întreaga zi ţinusem paltonul pe mine, surdo-muţii nu ştiau să confirme şi mă trezeam cu bani mai puţini. Ajunsesem s-o urăsc, mă gândeam uneori că aveam mai multă linişte lângă godinul meu de la ţară, dar faptul era consumat, nu regretam pasul făcut, cugetam doar cum să ies de acolo.

Ajunsesem s-o urăsc, mai ales că-mi intrase în cap că mă persecută în mod deosebit pe mine. Eram singura educatoare tânără, jumătate din celelalte se apropiau de pensie, nişte băbătii plictisite de tot, care veneau cu sufertaşul cu mâncare de acasă şi nu discutau între ele decât de felurile pregătite în ziua dinainte, iar cealaltă jumătate, tinere dar urâte ca noaptea, parcă le alesese anume, nu se interesau decât cum să nu rămână însărcinate şi directoarea le tot întreba, iar te-a regulat bărba-tu azi-noapte, ele se codeau, zii, fă, că altfel nu-ţi spun metoda nouă pe care am aflat-o şi n-ai să scapi. Era obsedată, sigur fecioară la vârsta ei, aproape cincizeci de ani, îi plăcea să i se povestească, o încântau toate poveştile de alcov, cele deocheate în mod deosebit, m-a întrebat şi pe mine când am de gând să mă mărit, să-mi dea nişte sfaturi pentru noaptea nunţii, am repezit-o, n-am nevoie, sigur am fost dură şi nu mi-a iertat-o, se obişnuise să mă întrebe des dacă nu mi-am băgat un bărbat în pat, roşeam şi-i întorcem spatele, abia îmi ţineam lacrimile, ea izbucnea într-un râs gros.

Cred că cel mai mult o irita nu tinereţea mea, nici că îi fusesem impusă de un inspector în faţa căruia nu crâcnea, ci că nu eram supusă. Obişnuia să ne strângă şi să ne ţină lecţii, dar rareori ne spunea ceva pe şleau în faţă, colectivului nu-i place să te comporţi izolat, zicea, să nu fii pe linie, nu ştiam niciuna dintre noi pe care o viza. Cu asta n-am fost niciodată de acord. Adică se sborşea, faci ce-ţi spunem noi, bănuiam doar cine erau ei, de nu, îţi dăm un pumn în nas. Chiar se pregăteau să mi-l dea.

Şi de asta îmi era frică. Riscasem mutându-mă în Bucureşti, trebuia să ţin cu dinţii de orice post obţinut, până aveam să-mi obţin definitivatul, dacă îmi desfăcea vreo nebună contractul de muncă cu articolul 130I, asta însemna abateri disciplinare, nu te mai angaja nimeni nicăieri. Putea s-o facă şi pe un pretext, nu stătea nimeni să cerceteze pentru o începătoare ca mine.

Am avut de suportat doi ani.

(din romanul „Cincizeci de ani”, Editura Tritonic, 2013)

(sursa foto: yotube.com)