Final neașteptat

ANTROPOMORFISM (ultima parte)

Aproape toți scriitorii eșuează când încearcă să descrie plăcerea provocată de actul sexual. Nu pentru că ar fi paralizați de pudoare, ci pur și simplu pentru că trăirea rămâne inanalizabilă și nedefinibilă (conștiința nu poate reconstitui decât cu greu, recurgând la artificii, un moment de non-conștiință). Eminescu, astralul, etericul, absentul Eminescu, se numără printre puținii care au scris inspirat și convingător, cu o nesperată precizie, despre atât de pământeanul act sexual. Este vorba de două strofe din poemul Antropomorfism. Ele au o factură satirică, incompatibilă cu sublimul, dar poate tocmai de aceea i-au reușit poetului. Eliberat de obligația de „a găsi cuvântul ce exprimă adevărul”, jucându-se și amuzându-se, aducând în prim-plan, în rol de fecioară, o găinușă „călcată” de un cocoș, el a izbutit să surprindă ceva din ce simte – sau din ce e posibil să simtă – o fată în timpul primei ei experiențe sexuale:

„Ceru-ntinde sus senina-i pânzărie de azur,/ Ca cusută e cu stele tremurând de-aurul lor grele./ Când o-acopăr a lui aripi, când îl simte pe-a ei şele/ Inocenţa-i sângerează, i se-ntunecă-mprejur.// Ţine mult această dulce, amoroasă nerozie./ Al ei suflet se topeşte de-ntunericul molatec,/ Simte pare c-o pătrunde un piron roş de jeratec,/ Ce-o omoară ş-o turbează, o-ndeliră ş-o sfâşie.”

Cu un fin umor, parodiind măreția obligatorie din marile poeme de dragoste ale lumii, poetul evocă întâi splendoarea nopții de vară în care are loc deflorarea puicuței. Imediat după ce a îndeplinit acest protocol, el trece la epica actului sexual, văzută din perspectiva femelei aflate sub mascul. Modul expeditiv în care autorul își face datoria de a sugera splendoarea cerului, pentru a purcede fără întârziere la relatarea a ceea ce – judecând cinic − este cu adevărat important, reprezintă o sursă de comic. Cu cocoșul deasupra, puicuța aproape leșină.

Voluptatea paroxistică amestecată cu durere generată de actul sexual propriu-zis (nu de semnificația lui poetică) este descrisă în cuvinte folosite repede, în treacăt, atât cât să se rectifice unul pe altul și să lase în minte o impresie puternică, deși imprecisă.

În același registru ludic-umoristic sunt menționate imobilitatea extatică a femelei de după consumarea actului sexual și retorica demagogică a masculului pe tema dragostei lui veșnice:

„Ochişorii şi-i închise, ca topită stă acum/ Şi în vocea ei muiată pipăieşte ne-nţeles./ El o mângâie,-o-ncredinţă, că de cer a fost trimes/ Şi menit ca s-o iubească şi să-i joace dulcea glumă.”

De aici încolo, Eminescu ne face o mare surpriză. Ne-am fi așteptat ca naiva (deși nu foarte naiva) găinușă să sufere cumplit constatând că ingratul cocoș, seducător de profesie, o părăsește pentru alte păsări din curte. Din poem rezultă însă că, dimpotrivă, puicuța este cea care uită repede de cocoș, lansându-se frenetic în aventuri cu curtezani mai tineri. Îți vine să crezi că l-a folosit pe primul mascul din viața ei doar ca instructor de sex pentru ca, odată inițiată, să se lanseze în practicarea pe scară largă, cu alți și alți parteneri, a ceea ce a învățat.

„Dar curând al ei caracter şi simţirea ei naivă/ Se schimbă-n cochetărie. Cucoşeii cei mai tineri/ Împlu curtea strălucită a moţatei noastre Vineri/ Şi la glasul lor subţire ea s-arată milostivă.”

Identificăm aici o izbucnire de misoginism (inexplicabilă la un poet cunoscut ca imnograf al femeii), la fel de violentă ca diatribele împotriva „Venerei” din multe alte poeme, antume sau postume. Ar putea fi vorba de o influență a lui Schopenhauer, filosof la modă în epocă, datorită talentului lui literar. Sau de o dorință de absolut a lui Eminescu, inevitabil contrazisă de realitate.

Primul de pe o lungă listă de amanți efemeri este „al găinăriei-Adonis”, caracterizat de poet ca „petit-crevé blazat, ironic, cu pasiuni titanomahe”, prezent în cronicile vieții mondene, pe scurt, un „Lovelace de la cotețe”. Remarcăm din nou limbajul exotic folosit de poet ori de câte ori întoarce butonul de la poezie la pamflet. „Petit-crevé” are aici sensul de elegant-fandosit, iar „pasiunile titanomahe” înseamnă capricii, ifose − în limbajul de azi „fițe”− practicate cu emfază, ca și cum ar avea anvergura luptelor mitologice dintre titani. Chiar dacă personajul pintenat din poemul lui Eminescu nu a învățat la Paris, el amintește portretul generic al bonjuriștilor din binecunoscutele versuri eminesciene „Ai noștri tineri la Paris învață/ La gât cravata cum se leagă, nodul,/ Apoi ne vin de fericesc norodul/ Cu chipul lor isteț de oaie creață.”

Eminescu îi dă și o poreclă cocoșului-berbant: Lovelace de la cotețe. Lovelace, cuvânt folosit în presa din timpul lui Eminescu aproape ca un substantiv comun (se putea spune un Lovelace așa cum se spune azi un don Juan), este numele bărbatului libertin din romanul Clarisse Harlowe de Samuel Richardson (publicat în 1748), omorât într-un duel ca pedeapsă pentru că a posedat-o pe Clarisse Harlowe în somn. Lovelace din Antropomorfism, departe de a fi un personaj malefic și a stârni indignarea cititorului, provoacă mai degrabă milă. Sedus de puicuța nimfomană, el este omorât în bătaie de cocoșul titular al curții, iar gospodina casei îi recuperează rămășițele și le… gătește (prilej pentru poet de a desfășura o lungă dizertație-parodie despre ritualurile și semnificațiile sacrificiilor închinate zeilor!).

Casa Vasile Pogor din Iași, unde aveau loc ședințele Junimii

Puicuța – un nou rictus sarcastic al lui Eminescu la adresa femeilor – se consolează repede:

„Deci puicuţa văduvită singuric-acum rămâne./ N’început îşi plânge soarta şi părea nemângâiată;/ Dar curând cucoşi mai tineri împlu partea neocupată/ A duioasei inimioare de amor şi jale pline.”

Ca într-un film de azi în care apare pe ecran precizarea two years later, în poem se face la un moment dat un salt în timp. Puicuța, fanată, nu mai are succesul de altădată și, ca urmare, devine înțeleaptă și acră ca sfătuitoarea ei de pe vremuri.

„În curând cade pe gânduri, deveni curând bigotă;/ Cum se-ntâmplă, din Phrinee deveni călugăriţă./ Limba-i îmblă, ascuţită ca la vechea-i protectriţă −/ Poiata afuriseşte şi ograda poliglotă”.

[Phryne – curtezană greacă, 365-310 î.e.n., care i-a servit lui Praxiteles ca model pentru statuia Afroditei.]

În plus, se împrietenește cu claponul Chirilă, transformat în „părințel” și, împreună cu el, peripatetizează la nesfârșit prin curte. Așa se termină poemul, cu o scenă de o tristețe comică, menită să ne rămână în memorie. Fosta vedetă a ogrăzii și cuviosul clapon plimbându-se smeriți și adânciți în discuții…

Este momentul în care Eminescu iese din spațiul poemului și li se adresează bărbaților tentați să facă greșeala de a idealiza o femeie:

„Voi, ce-uniţi tot universul în zâmbirea minţii scurte,/ Ce cătaţi gândiri de înger ‘n-ochii mari, cari vă par/ Două nopţi însprâncenate − vie-vă-n minte măcar,/ Cum că demonul din ochi-i e acelaşi de sub burtă.”

(Aceeași morală – într-o variantă mai decentă – încheie Scrisoarea V: „Aşadar, când, plin de visuri, urmăreşti vre o femeie,/ Pe când luna, scut de aur, străluceşte prin alee/ Şi pătează umbra verde cu fantasticele-i dungi:/ Nu uita că, doamna are minte scurtă, haine lungi.”)

Apoi, poetul se adresează, curtenitor ca un trubadur, întregii asistențe, semnând plin de voioșie întreaga istorisire chiar cu numele pe care i l-a dat, ironic, un adversar al său:

„Deci dară, boieri de cinste, că-mi făcui tot boierescu/ Mai cu rime, mai cu vorbe, când de samă când de clacă;/ Am ajuns la deci − mă scarpin − închid cartea mea posacă/ Şi cu multă plecăciune vi se-nchină/ − Minunescu.”

Ajunși aici, aproape că auzim hohotele de râs, vociferările și aplauzele junimiștilor.

Text apărut în România literară nr. 9/ 2018

(sursa foto cover: libertatea.ro)