Marcu

…Cu un om ca el, ziarist aflat mereu pe coclauri, nu-ţi faci un program. Uneori apărea în pragul camerei de cămin, îndesat şi totuşi suplu, cu mutra lui de animal de pradă domesticit. Purta câteva cămăşi cumpărate de la polonezii care aduceau şi vindeau haine pe la noi. Pantalonii lui erau cei de la costumul de mire, cam trecuţi, cu genunchi şi pătaţi pe ici, pe colo. Fâşul decolorat şi veşnic şifonat îl avea pus la îndemână în geantă; nu se despărţea de el orice-ar fi. „E împermeabil, dragă, înţelegi?” Repezit şi neatent, însă un sufletist, Feliciei îi plăcea omul. Mereu o întreba de fişele ei care aşteptau să fie recitite şi folosite într-un roman. „Când începi?”, zicea el. Bărbatul îşi căra peste tot geanta diplomat în care avea un teanc de coli de scris, o duzină de pixuri şi fâşul, bineînţeles. Şi vreo proză scurtă gata de trimis la vreo revistă literară de prin ţară, pe unde avea foşti colegi de la Litere. „Fără cunoştinţe nu ai şanse, nu te bagă-n seamă nimeni!” Fiind mult pe teren, noaptea, târziu, îşi făcea timp şi scotea „ obiectul muncii”, cum îi zicea, adică manuscrisul. În deplasare e greu să te concentrezi, dar, la nevoie, putea scrie oriunde şi oricând….

          …Din jurnalul Feliciei Banu:

Marcu a venit fără să mă sune, seara, după 11. Păcat. O fi uitat ce ne-am înţeles? A socotit că deja copiii erau culcaţi?Sau nu-i pasă? A ciocănit uşor în tăblia uşii…. Mi-a spus pe unde a fost dar am uitat. Se dusese pentru un articol despre un inginer de la SMT care a întârziat arăturile de primăvară. A apărut aşa la uşa noastră domnul ziarist, cu geanta lui diplomat plină cu foi albe, care aşteaptă să picure pe ele sclipiri de inspiraţie…. A scos din geantă o sticlă de jinars, hai să guşti şi tu, zicea râzând. Am pus pe masă două ceşcuţe. A mai scos din geantă o bucată de slănină, două bucăţele de caş proaspăt, de oi. Eu am avut câteva chiftele şi un ou fiert, ceapă roşie şi pâine. Ţuica era tare. Eu slănină, el chiftele. Îi place cum le fac. Era tare băutura. „Ce să fac dacă oamenii-mi dau? Mă cinstesc şi ei cu ce pot. Iar jinarsu’ nu poate lipsi de la casa omului. Ăsta-i de la directorul de şcoală, par exemple”. L-am rugat să vorbească  mai încet: copiii! Hainele lui miroseau a casă ţărănească. L-am sărutat ca să-l dezmierd. Obosit, ofilit ca după o beţie cruntă. Ziarist de teren. Bate tot judeţul. I-am spus ce cred eu, că scrie acelaşi articol, doar cifrele le schimbă şi numele indivizilor pe care-i laudă. Aceleaşi „eforturi neprecupeţite şi realizări măreţe” peste tot. A râs. Nici nu ai ce scrie, a zis. Absolvent la Cluj de filologie, are un roman de dragoste, a umblat cu manuscrisul în geantă… nu i-l publica nimeni. Îl amânau, îl tot amânau, a şi cărat cu geamantanul „produse” pe la  cenzură, pe la edituri, nimic. Mie îmi place cum scrie. Până la urmă, lui Marcu i-a apărut romanul.  Şi era păcat  să  nu  apară. Mi l-a dat cu dedicaţie. Scrie acum alt roman, unul istoric. Obosit, plictisit şi eu nu ştiu să-l înveselesc. Parcă n-am destule pe capul meu! Marcu! Nici el nu ştie să mă înveselească pe mine. „Învaţă franceză!”, zice el. Da? Când? Tu nu vezi ce ocupată sunt? Stai să-mi dea apartament, să am o cameră şi o masă pentru mine şi să mă duc naibii din şantier undeva la un program de 8 ore. Apoi putem vorbi despre ce trebuie să fac în continuare. Vedeam că se uită şi nu mă vede, de obosit ce e. Mi-a cerut să-l las puţin să stea la mine până îşi  revine. Unde? Într-un pat era Vlad, în celălalt Anca. A plecat. Dacă nu m-a anunţat că vine, n-am avut când s-o chem pe tanti Mărioara să rămână cu copiii. Nu, nu pot să-mi las copiii singuri  nicio clipă. Un sărut de noapte bună. Pleca şi mă privea ca un vulpoi rănit. Mi-a părut rău. Şi bine într-un fel…..

…Astfel de discuţii aveau loc pe canapeaua lui cea „destul de lată”. Bărbatul se încăpăţâna să nu o desfacă şi se iubeau şi chiar dormeau uneori aşa, înghesuiţi. Nu poţi schimba obiceiurile unui om. Lui Marcu îi place să doarmă singur, îi place să fie singur. De aceea, după ce fura un pui de somn, Felicia se îmbrăca şi pleca la cămin. E necesar, recunoşteau amândoi, să fie singuri, adică să rămână liberi. Felicia trăia însă o stare de provizoriu, când totul e pe fugă. La începuturile lor, Marcu o răsfăţa, o învelea, îi cânta de dragoste, apoi el se aşeza pe scaunul lui incomod, la maşina de scris unde ţăcănea ore întregi. Felicia, mai tânără decât el cu 11 ani, se simţea neîndemânatică şi obosită. Ar fi găsit motive destule să nu vină, dar venea. Îndesat, cu braţe viguroase, o cuprindea şi se bucura  de formele trupului de femeie, se sărutau şi atunci se întâmpla ceea ce era firesc să se întâmple. Îi plăcea Feliciei  puzderia de pistrui  risipiţi  te  miri pe unde pe trupul bărbatului şi îl cerceta să se asigure că are toţi pistruii la locul lor. Ardea pentru el ca o sobiţă în nopţi friguroase. Era bine pe-atunci. De ce se degradează lucrurile? Fusese o legătură liniştită, comodă, împăcată şi la marginea iubirii, atâta câtă era. În armonie cu viaţa fiecăruia. Şi nu se întreba niciunul dintre ei dacă va dura sau nu va dura această legătură. Idilic, nu? …

…Marcu a fost întotdeauna drăguţ cu copiii ei, le aducea mici cadouri, câte o carte, creioane colorate, carioca.  Felicia  îi spăla câte o cămaşă. O spăla cu mâna, o punea la înmuiat, apoi o freca bine respirându-i mirosul de sudoare bărbătească şi deodorant. O limpezea bine în patru ape. O storcea şi o scutura bucurându-se de stropii reci, minusculi, care săreau în toate părţile. O punea pe un umeraş la uscat şi o supraveghea să rămână puţin umedă ca să o calce bine. Avea satisfacţia lucrului bine făcut. O împătura frumos, ca la magazin, i-o ducea şi se întreba în sinea ei dacă observă individul că e o cămaşă puţin altfel. Poate se gândeşte răutăcios că i-o fi dor şi ei de soţ, dacă-i spală  cămăşile. „Binecuvântată să fie meseria de nevastă!”, comenta Marcu, în loc de un mulţumesc sincer. Iar Felicia se întreba dacă, îmbrăcând la ocazii cămaşa pregătită cu sacrificiul timpului, se mai gândeşte la ea sau nu. Atenţie, toate obiectele au memorie. Şi ar fi vrut să mai ştie la ce se gândeşte omul acesta întins lângă ea când stă cu ochii închişi. Pleacă departe? Pleca departe şi ea. Între ei curgea aproape palpabil un spaţiu şi un timp. Bărbatul nu o întreba  nimic, o lăsa cu muţenia ei. La începutul relaţiei, nu contenea cu întrebările, acum curiozitatea i se tocise. Se săturase. Nici ea nu mai era curioasă şi nu-l mai întreba despre cealaltă vreme a vieţii lui, adolescenţa, tinereţea. Cât despre actul sexual în sine… N-au prea vorbit  pe tema asta, cu toate că

Marcu o iscodea, dar nici n-a putut să nu vadă diferenţa, „Dan al ei” (vorba vine „al ei”) uita de femeie imediat ce sexul lui revenea „la poziţia 0”. Marcu era altfel. Marcu o aşeza frumos pe braţul său şi o săruta: „să ne tragem puţin şi noi sufletul”. Dan nu-şi făcea absolut nicio grijă în privinţa ei, sărea ca un atlet din pat şi se ducea la baie. La întoarcere, se cuibărea între perne şi adormea imediat. Aşa a fost Dan întotdeauna.  Marcu  se arăta  sfios şi, de multe ori, o surprindea cu întrebări delicate. Putea fi porcos, niciodată în pat. Ba, odată a adus vorba de  centimetri şi a lansat propoziţia „e bună scula mică dacă ştii s-o porţi!” Se prăpădeau de râs… Cert este că, eliberată de inhibiţii, Felicia se simţea bine. Nevinovatele paralele între cei doi bărbaţi rămâneau secretul ei, deşi Marcu o iscodea să-i povestească „trecutele iubiri”. Atunci îl bănuia de curiozitate scriitoricească şi, resemnată, înţelegea că flacăra de la început se topise. „Am să te fac mare”, îi zicea, dar numai când era băut şi Felicia nu întreba în ce sens, cum adică, la ce se referă?…

Din jurnalul Feliciei Banu:

…. Am o fătucă, mi-a spus Marcu. Foarte bine, i-am răspuns. Sunt îndrăgostit, a zâmbit  el. Frumos! Eşti sărutat de zei, bucură-te! i-am răspuns. Ştiam că e sincer. Era bucuros. Ce bine că n-am făcut o scenă. N-am făcut. Pe jumătate indiferentă, cu cealaltă jumătate din mine încercam să-i arăt cum că mă bucur de bucuria lui. Şi eu, cea adevărată, unde eram? M-am pomenit că sufăr ca un câine. Amărăciune. Ochelarista? Da, a răspuns el. Domnişoara cu lentila pierdută , zic eu amintindu-mi cum m-a minţit în faţă. Măcar e tânără, o fetişcană. Şi poetă. Şi frumoasă. N-a vrut să mă rănească Marcu. În astfel de situaţii (am ţinut la el) se zice: n-am avut noroc. Important e  să-ţi luminezi piedicile, nu neapărat calea, (filosofez şi eu puţin). Acum ce fac? Pot spune că strugurii sunt acri….

….Îmi las în cabină jurnalul, dacă-l citeşte cineva… poate-l fură. Să le fie de bine! Într-o plasă cu hăinuţe de-ale copiilor, haine de cârpit, lângă un volum de Nichita Stănescu. Poetic, nu?…     

Sursa foto:  unika.com.ro