Cristina Crețu 
Era toamnă și se lăsase frigul. Ziua era mai scurtă și se întunericea devreme. Tata se întorcea de la muncă, de obicei, la șapte seara. Nu se întâmplase să întârzie vreodată.
Cum oprea tractorul la școala nouă, câinii începeau să latre, dar un altfel de lătrat, bucuroși de întoarcerea stăpânului lor. Oile zbierau, parcă erau nesătule.
– Du-te și pune-le apă și coceni, să aibă în iesle, să fie dinaintea lor, că vine tac-tu acu’ și crede că le-am ținut nemâncate! mi-a zis mama.
În seara aceea, tata nu a mai venit. L-am așteptat cu masa pusă câteva ore. Mama se tot frământa. Nici nu s-a atins de mâncare, dar pe mine m-a îndemnat să mănânc.
– Aoleu, ce s-o fi întâmplat cu el? S-o fi dus la țațica la Vâlceni și o dormi acolo? Unde o fi? se întreba.
Pe la 12 noaptea, lătrau câinii. Mama a ieșit în fața ușii. Tata ajunsese lângă cuptor, murdar și rebegit de frig.
– Unde ai fost, omule? Ce-a fost cu tine, că tu niciodată nu mi-ai făcut așa?!
– Stai, să intrăm în casă, și vă spun.
Am intrat. La lumina becului spânzurat de grindă, îl studiam cu atenție, cercetându-i întreaga înfățișare. Ceasul deșteptător din cutia de lemn de pe peretele cu soba avea limbile strânse la 12 noaptea. Tata era obosit. Era frânt.
– Uite, a venit și miezul nopții, a zis mama și s-a închinat. La șapte, a oprit tractorul, l-am auzit. Unde ai fost, omule, de ce n-ai venit acasă?
– Am coborât, asta îmi amintesc, dar în loc să vin acasă, am ținut drumul Botorogii. Ieșisem din sat, mergeam pe-un câmp, mergeam pe arătură, apoi, printr-o vie. Mă împiedicam de vițe. Am căzut. Am zis tare: Unde oi fi, Doamne? Doamne, unde sunt eu? Când am zis așa, parcă mi s-a luat un văl de pe ochi, a zis tata ținându-și degetele evantai spre față. Am început să văd. Mai încolo, era gârla, spre ea mă îndreptam, mă trăgea ața acolo, vezi? Când m-am dezmeticit, am mers înapoi și am ajuns la drumul cu plopi. M-am întâlnit cu un cioban. Era cu oile, pășteau pe marginea drumului. Era unul din Călugăru.
– Unde sunt eu, nene? l-am întrebat eu.
– Mitică, tu ești? m-a recunoscut omul după glas. Ce e, mă, cu tine aici?
– M-am rătăcit.
– Și unde vrei să mergi tu acuma?
– Acasă, zic.
– Păi, ai ieșit din Botoroaga, nică, ține drumul drept, mergi încolo, ăla e drumul tău, mi-a arătat el cu mâna.
– Asta era să fie. Ceva mă împingea spre gârlă să mă înece, eu așa zic, dacă nu ziceam ,,Doamne”, asta mi se întâmpla…
Mama îl privea cu milă și iar și-a făcut cruce, mulțumind Domnului că ne ferise de o mare nenorocire.
