Camelia Radulian 
lasă jos piatra și fugi! dar fugi cu pumnii strânși
ia-o pe lângă zid așa
o să te vadă și o
o să te pună să i te uiți în ochi o
să te țină cu forța de umeri
o
să râdă tare, prea tare.
Lumea nu doare, poate umerii
în aerul ăla care intră pe fereastră e o trotinetă cu puf și
nu se aude nimic
dacă pui mâna pe piept, în stânga, simți? simți ceva?
dacă dau cu piciorul și te fac zob
dacă e între unu și zece și două fără douăzeci,
fix o jumătate de oră poți vedea cum
scoate țigara electronică,
scrie ceva în caiet și fumează arome
de caramel zero nicotină în timp ce o șopârlă mică
intră sub cizma în care cresc flori
aici e șantierul, ții minte, da? spune după mine șaaaan-ti-eeer
lași câinele mic să îți lingă mâinile. simți gust de praline pe zid
dar e praf praf, dobitocule!
o plasă de rabitz și o găleată de mortar. Ți-o torn în cap, cretinule
gura femeii se răsucește în jurul orașului ca o sfoară lungă, lungă
umple străzile de ruj și de bale.
Tu lipești cu scuipatul ei avioane pe un fel de hârtie
mergi drept, animalule
rupi un mac de pe calea ferată
numai de dragul de-a avea
ceva mort în mână.
