„Cenuşa fostelor iubiri“

Fusesem de gardă mai mult de două zile. Nimeni nu îndrăznea să vină să ne schimbe. Afară se trăgea de cum se lăsa seara, iar ziua patrulau maşini şi tanchete militare, care nu ştiau încă pe cine să păzească şi în cine trebuie să tragă. Ca întotdeauna circulau zvonuri, care nu se ştia de cine fuseseră lansate şi pe cine trebuie să sperie. Confuzia era generală, însă era clar că se întâmpla ceva grandios iar oamenii, mai ales cei tineri, erau dispuşi să-şi rişte vieţile.

În prima zi a revoluţiei, morga spitalului judeţean s-a umplut de cadavre. Printre ele, fata şi nora colegului meu de gardă, amândouă împuşcate în spate. Ieşiseră în papuci de casă să vadă ce se întâmplă afară. În faţa maternităţii fuseseră împuşcaţi câţiva tineri, trăgându-se probabil din turla Bisericii Negre care, deşi domina oraşul vechi, trecuse destul de nebăgată în seamă aproape jumătate de secol. Acum avea aproape toate ţiglele sparte, fiind o ţintă uşoară chiar pentru un ţintaş chior.

În prima noapte s-a tras puternic din clădirea din faţa spitalului şi din spatele castanilor de pe alei. Priveam speriaţi de la ultimele etaje, şi nu ştiam cine sunt cei care apasă pe trăgaci, nici de-o parte, nici de alta. Unii s-au refugiat în curtea spitalului şi câteva rafale de mitralieră au măturat curtea în care erau parcate maşinile noastre. Un grup de tineri care se întorceau din Schei, unde clădirea Securităţii fusese ocupată de muncitori, au fost surprinşi de împuşcături chiar în faţa Maternităţii. S-au târât în curtea spitalului şi brancardierii i-au adus la urgenţă. Când focul a încetat au mai găsit în jurul spitalului încă şase morţi. Trei dintre ei erau împuşcaţi în ceafă de aproape. Unul din morţi, o fată de 16–17, ani îmi părea cunoscută. Fusese ciuruită de gloanţe împreună cu prietenul ei de care rămăsese încleştată. Nu au putut-o identifica şi după o săptămână încă se mai afla îngheţată la morga spitalului. Mă obseda faţa ei palidă de Albă că Zăpada încremenită într-o moarte ce părea temporară.

Într-o noapte, am visat-o pe fata de la morgă. Se juca în faţa casei mele cu nişte păpuşi gălăgioase. Atunci mi-am amintit de fata de 9–10 ani care nu mă lăsa să învăţ cu ani în urmă, jucându-se sub fereastra mea, când îmi pregăteam examenul de secundariat. Locuia la capătul străzii noastre, iar părinţii ei fugiseră din ţară cu un an în urmă. Dintre cei care ajunseseră vii în spital, îmi amintesc bine un băiat împuşcat în burtă, o balerină cu un genunchi făcut praf de un glonte de calibru mare, şi un bărbat cam straniu, ras pe cap, care fuma tot timpul în ciuda pieptului găurit. Am încercat să-i iau ţigara din colţul gurii însă m-a oprit ferm. Se fuma disperat în zilele acelea, ca şi cum asta ar fi fost o ultimă dorinţă colectivă În spital nu mai existau restricţii, căci eram sub stare de asediu. Bolnavii fumau în saloane, doctorii în sălile de operaţii, iar cei care trăgeau de după copaci aveau în colţul gurii chiştoace fumegânde şi ţinteau în întuneric alte chiştoace.

Dintr-o dată spitalul de femei devenise spital de război, iar noi căutam cărţi cu anatomia bărbatului şi tratate de chirurgie generală. Am sunat la spitalul judeţean şi am cerut un chirurg în toracică vasculară. Nu au râs de noi, însă chirurgul de gardă mi-a făcut un rezumat al situaţiei de acolo: peste 20 de răniţi aşteptau în ordinea gravităţii, doar patru chirurgi erau la ora aceea în spital; restul nu îndrăzneau poate să iasă din case; sau poate se numărau printre terorişti?! În zilele acelea nu se ştia cine în cine trăgea, cine era terorist şi cine revoluţionar. Începusem să ne isterizăm cu toţii, cuprinşi de o psihoză, care după ce muşcase din realitate începuse să se dilueze încet în fantezia noastră scăpată de sub control.

Veşti stranii circulau cu mare viteză. O femeie bătrână a fost prinsă cărând într-un coş cu pâine, gloanţe şi grenade pentru terorişti. Nişte pensionari, până atunci liniştiţi, scoseseră din cufere ascunse ani de zile în poduri sau pivniţe puşti cu lunetă şi, slabi de vedere, trăgeau în cine nu trebuie. Un câine afgan dresat a intrat în banca de sânge a oraşului şi a explodat, inundând o stradă cu sânge grupa 0. Ce era sigur era că teroriştii se retrăgeau noaptea în munţii din jur unde aveau adăposturi în piatră în care puteau rezista la nesfârşit.

În timp ce îmi începeam în minte o listă de posibili terorişti, rămasă şi astăzi deschisă, mă întrebam tot mai îngrijorat ce vom face cu băiatul care pierde sânge, cu balerina care îşi plânge piciorul şi cu bărbatul care fumează şi scuipă sânge. Noi nu eram decât nişte ginecologi care nu mai ieşisem de ani de zile din pelvisul limitat al femeii. Îl sun pe prietenul meu, chirurgul care fusese dat afară din spital după ce primise paşaportul pentru Germania. Revoluţia îl prinsese făcându-şi bagajele. Îl rog să ne ajute după ce-i explic ce cazuri avem.

În faţa spitalului patrula o tanchetă care putea fi a armatei, a miliţiei sau a securităţii. Oricum, pare să ne protejeze. Într-o oră prietenul meu chirurgul era adus de tanchetă în maternitate. Intrăm în sala de operaţie şi timp de trei ore îl ajut să-i scoată băiatului un rinichi explodat, un metru de intestin şi un glonte oprit în pelvis. Pe balerină o cunoştea bine şi era foarte afectat s-o vadă în stare aceea. Braşovul era un târg mic. Cu genunchiul ei nu se mai putea face mare lucru.

– Va trebui probabil amputat, mi-a spus el, mai ales dacă se infectează. I l-a curăţat de schijele oaselor zdrobite, a oprit sângerarea şi i l-a pus într-o atelă provizorie. Am văzut că îşi ţinea cu greu plânsul şi înjurăturile, iar mâinile îi tremurau uşor. Acum o lună fata asta dansa în „Lacul lebedelor”. Cu bărbatul împuşcat în piept a fost cel mai simplu. Glontele intrase şi ieşise prin plămân fără să producă mari daune. Urma să îl operăm mai târziu. Seara nu am mai avut pe cine opera. Omul dispăruse din salon, lăsând pe pernă un bilet scris prolix şi un glonte netras. „Mi s-au terminat ţigările, vouă zilele“. Asta a aruncat întreg spitalul într-o stare de extremă alertă.

Am realizat retrospectiv că omul fuma Marlboro, marca preferată a arabilor, arăta ca atare şi vorbea cu un oarecare accent. Băiatul împuşcat în burtă a murit după două zile. Balerina a fost luată de prima echipă de ajutor venită din Germania. Acolo a avut multe operaţii, i s-a pus un genunchi de oţel şi a apărut la televiziune ca o adevărată vedetă. Nu mai dansează. Prietenul meu chirurgul a ajuns în Germania mult după ea, pentru un timp nemaifiind sigur că vrea să mai emigreze. Acum trăiesc împreună în Bavaria şi au trei copii.

În spital nu mai aveam aproape nimic. L-am sunat pe administrator acasă şi nu a răspuns nimeni. A fost pus imediat pe lista potenţialilor terorişti. Se apropia o altă noapte şi am realizat că nu aveam cui să cerem ajutor. Spre seară au apărut doi taţi, cărora le născuseră nevestele în spital. Făcuseră rost de două puşti şi erau hotărâţi să ne apere. În oraş se ştia că o grenadă incendiară fusese aruncată în secţia de nou-născuţi şi unul dintre doctori fusese executat în sala de operaţie. Fără anestezie. O gravidă falsă în locul burţii avusese ascunsă o canistră cu nitroglicerină… Oricine intra pe poarta spitalului trebuia acum controlat de unul din taţii înarmaţi. În puţinele gravide care îndrăzneau să vină să nască n-a tras totuşi nimeni. Una din ele, împinsă de dureri, a apărut la poarta spitalului în timp ce afară se trăgea sporadic. Ţinea în mână un steag alb şi îşi scosese la vedere burta în care avea gemeni.

Am încercat să ne organizăm, ca şi cum am fi fost într-o adevărată stare de asediu. Unul din brancardieri a scos benzină din rezervorul unei maşini şi a făcut cocteiluri Molotov, pe care le-a urcat în pod. Ultimele tuburi de oxigen au fost puse în faţa intrării urmând să se tragă în ele în cazul unei invazii. Au apărut apoi directorul şi administratorul, care au sunat armata pentru ajutoare. Armata era de negăsit, însă amândoi au fost şterşi de pe lista de terorişti.

Noaptea, împuşcăturile au fost reluate. Gloanțele trasoare treceau pe deasupra spitalului ca un joc de artificii. Unul dintre ele a intrat prin geamul salonului în care încercam să dorm şi l-am văzut găurind tavanul la care mă uitam. O mitralieră asurzitoare trăgea la intervale regulate din podul clădirii de vizavi. Cei doi taţi au ieşit în curtea spitalului şi, curajos, au descărcat câteva încărcătoare în podul cu mitraliera. Spre dimineaţă au început să explodeze grenade şi când s-a luminat de ziuă a apărut un elicopter militar. După ce a stat nemişcat un timp deasupra Bisericii Negre, ca un trimis al apocalipsei, a tras câteva rachete în stâncile golaşe ale Tâmpei, speriind ciorile şi porumbeii oraşului, la fel de derutaţi ca şi oamenii. Nu dormisem aproape de loc şi funcţionam ca nişte roboţi programaţi într-o altă lume, care acum îşi schimba coordonatele de la o oră la alta. Oricum, nimeni n-avea chef să doarmă. S-ar fi putut ca în somn să pierdem ceva esenţial.

Când s-a făcut ziuă totul a încetat, ca un spectacol care avea loc numai în nocturnă. Podul casei de vizavi nu mai avea ţigle întregi pe acoperiş. Cei doi taţi înarmaţi au urcat în spital şi au găsit un difuzor ciuruit care încă mai scotea nişte sunete surde. Le-a fost frică să-l îndepărteze, cine ştie cine-l pusese acolo, şi în noaptea următoare s-a declanşat din nou, aşa ciuruit cum era, sunând mai mult ca armele de tinichea cu care ne jucam în copilărie.

După două zile m-a schimbat un coleg şi am îndrăznit să plec acasă. Locuiam aproape de spital, în partea veche, medievală a oraşului. L-am luat cu mine şi pe prietenul meu chirurgul, care nu se desprinsese de lângă balerină, îngrijind-o cu disperare. Aveam amândoi nevoie de aer şi odihnă. Pe străzi erau puţini oameni, unii aveau arme pe umeri, alţii aprindeau lumânări în locurile unde morţii lăsaseră bălţi de sânge închegat. Nu am văzut pe nimeni plângând. Călcam pe gloanţele ricoşate din zidurile caselor şi oamenii le culegeau ca pe nişte trofee. Am luat câteva din faţa casei mele şi le păstrez şi acum, cu alte amintiri, într-o urnă pe care scrie, fără nicio legătură, „cenuşa fostelor iubiri“. Mulţi ne-au îmbrăţişat fără să ne cunoască şi majoritatea bărbaţilor păreau că vor să-şi lase barbă. Vecinul şi-a făcut cruce când m-a văzut. Auzise că fusesem împuşcat de o asistentă geloasă care trecuse la terorişti. Poate că ceea ce trăiam e totuşi o Revoluţie până la urmă!

(sursa foto: thepinsta.com)