Mandelstam, în 1930: există în literatură două feluri de cărţi: cele scrise cu autorizaţie şi cele scrise fără autorizaţie; doar ultimele contează.
Eroii lui Caragiale au mai degrabă dificultăţi cu forma cuvintelor decât cu sensul lor. Aceasta ar verifica părerea lui G. Călinescu din Domina bona, după care lumea scriitorului nu este expresia maiorescienelor forme fără fond ci, din contra, ea suferă de ebuliţia unui fond care nu şi-a găsit încă forma gramaticală corectă. Fondul e reprezentat, în concepţia lui G. Călinescu, de toate acele impulsuri elementare ale personajelor care lui nu i se par vidate de sentimente, ci prea pline de ele, şi a căror societate nu ar fi deloc o „strânsură de năvală”, cum spune Caragiale însuşi cu o expresie eminesciană, ci e chiar această neaşezare, această mişcare neliniştită, izvorâtă din dorinţa semiconştientă de înaintare, de progres, de ieşire din structuri anterioare şi resimţite ca stingheritoare. Criticul a arătat, în stilul lui enorm-paradoxal, că Pristanda stă bine lângă Talleyrand sau că Trahanache divinizează femeia în felul lui Dante. Ce nu au eroii scriitorului, mai spune G. Călinescu, este expresia potrivită. Maiorescu în schimb ar avea-o, cu oarecare pedanterie chiar, dar la el tocmai carenţa fondului sare în ochi. În ce sens n-au expresia potrivită Caţavencu şi compania? Eu aş zice (şi revin la constatarea de la care am pornit) că limba lor este una de tranziţie, ca şi alfabetul după 1860, invadată de neologisme şi de cuvinte recente, aparţinând stilurilor profesionale, care răsar o dată cu noile instituţii administrative, juridice şi de tot felul. Agitaţia vocabularului reflectă o agitaţie socială şi politică. Ce nu posedă personajele caragialiene este cultura limbii. Ele nu sunt atât goale sufleteşte ori stupide, cât inculte. E neadevărat că limbajul le divulgă vidul: din contra, nu-i ajută să-şi exprime conţinutul. Ele simt şi (uneori) ştiu mai mult decât reuşesc să spună. Aş putea indica două (dintre numeroasele) particularităţi de limbă caracteristice pentru această împrejurare. Una este, la prima vedere, aşa-numita etimologie populară, adică modificarea formei unui cuvânt necunoscut vorbitorului prin spontană apropiere sau identificare cu o formă care îi este familiară. În fapt însă, deşi personajul preia din circulaţie forma coruptă, el dovedeşte că îi înţelege sensul adevărat. „Box populi, box dei” a lui Rică Veturiano asimilează latinescul „vox” cu mai curentul (încă de pe atunci) „box”. Ziaristul de la Vocea Patriotului Naţionale ştie despre ce vorbeşte, posedă sensul corect al respectivei expresii politice, dovadă contextul în care el evocă hotărârile poporului ca hotărâri divine. Ceea ce el nu ştie e că se zice „vox”. Aşadar, lui Rică Venturiano, forma îi joacă festa, nu conţinutul. Aceeaşi observaţie e valabilă şi pentru Leonida, care ştie ce e un „moratoriu”, dar foloseşte forma greşită „murături”. Ar mai trebui precizat că acestea nu sunt etimologii populare în gura eroilor caragialieni, dar că ei le găsesc în folclorul lingvistic corupte printr-un proces de tipul respectiv. Eroarea lor constă în a întrebuința etimologia populară gata făcută. A doua particularitate a lexicului acestor personaje este utilizarea fără discriminare a cuvintelor din diferite stiluri profesionale. Din nou e la mijloc lipsa de cultură a limbii, în ciuda faptului că respectiva exprimare face caz de cultură, e un „cultism”. Astăzi, o asemenea nediscriminare se numeşte a vorbi în radicale. Eroul apelează la un termen de specialitate, care însă, în context, sună caraghios. Caţavencu, ameninţat de Tipătescu, strigă: „Ajutor! Săriţi! Mă omoară Vampirul! Prefectul asasin! Ajutor!” Într-o exprimare orală şi de urgenţă, Caţavencu introduce două forme din stilul scris al gazetelor. „Mă omoară Vampirul!” nu e o expresie spontană cum e „Ajutor!”, ea implicând o ideologie: vampirul, cel care suge sângele poporului, e guvernantul, aşa cum îl califică jargonul politic al opoziţiei. „Prefectul asasin!” conotează aceeaşi ideologie opoziţionistă şi ţine, în principiu, de un stil cult, adică elaborat cultural. Apariţia acestor radicale în vorbirea lui Caţavencu denotă, ca şi folosirea etimologiilor populare, o anumită greutate în mânuirea limbii şi nu, propriu-zis, în stăpânirea sensurilor cuvintelor.
Ce personaj, acest Wang Mian din Întâmplări din lumea cărturarilor! Pictor genial, fuge toată viaţa de onoruri iar la bătrâneţe se retrage la un schit din vârful muntelui, unde moare neştiut de nimeni. Şi, toate acestea, numai şi numai ca să nu fie găsit de admiratorii săi, printre care însuşi împăratul Chinei.
În chestiunea emancipării femeilor, Tolstoi este, prin 1887, când scrie Sonata Kreutzer, de cu totul altă părere decât Ibsen şi decât alţi scriitori ai vremii: şi, anume, el crede că emanciparea socială nu face mai puţin din femeie sclava bărbatului. Soluţia ar fi ca femeile să devină caste! „Atât timp cât această concepţie lipseşte – spune scriitorul prin gura lui Pozdnîşev – idealul oricărei fete, indiferent de gradul ei de cultură, va fi totuşi acela de a atrage cât mai mulţi bărbaţi, cât mai mulţi masculi, pentru a avea de unde să aleagă”. Deşi roabă a instinctelor bărbatului, femeia îl domină socialmente, mai crede Tolstoi-Pozdnîşev: dovadă faptul că 90% din bunurile lumii noastre sunt destinate plăcerii şi luxului femeii şi-i sporesc puterea de dominaţie. Şi alte lucruri ar merita să fie relevate în această nuvelă, între care foarte severa denunţare a clişeelor din care se constituie ideologia familială sau a căsătoriei. Ca de obicei, lui Tolstoi îi place să meargă până la capăt.
A propos de emanciparea femeilor: într-un dialog din 1765 intitulat Femei, fiţi supuse bărbaţilor voştri!, Voltaire relatează o întâmplare a cărei protagonistă a fost doamna mareşal de Grancey, femeie inteligentă şi plină de mari calităţi, care, ca şi altele din clasa ei socială şi din epoca respectivă, a început abia la bătrâneţe să citească. În ciuda acestei întârzieri, a dovedit că înţelege foarte bine ce citeşte, preţuind cum se cuvine şi la lectură pe Racine, pe care-l văzuse înainte pe scenă, ba chiar pe Montaigne, care ar fi trebuit să-i displacă. Într-o zi, abatele de Châteauneuf, vizitând-o, a găsit-o roşie de mânie din pricina unei fraze pe care tocmai o citise într-o carte. Fraza este aceea din titlul dialogului voltairian. „Cum, doamnă?! – exclamă abatele. Ştiţi doar că e vorba de Epistolele Sfântului Pavel?” Doamna: „Nu-mi pasă ale cui sunt; autorul e foarte nepoliticos. Niciodată domnul mareşal nu mi-ar fi scris în acest stil”. Şi, încă fiindcă doamna mareşal de Grancey e departe de a fi o stupidă care aplică tuturor cărţilor mai mult ori mai puţin sfinte codul manierelor elegante: „Dacă s-ar fi mulţumit să spună: «Fiţi blânde, înţelegătoare, atente, econoame!», aş zice: iată un om care ştie să trăiască; dar pentru ce supuse, mă rog? Când m-am căsătorit cu domnul de Grancey, ne-am promis să ne fim credincioşi unul altuia; eu nu m-am prea ţinut de cuvânt, nici el de al lui; dar nici el, nici eu n-am promis să ne supunem unul celuilalt. Suntem, oare, nişte sclave?” Şi doamna mareşal continuă să batjocorească în acelaşi stil sarcastic pretenţia bărbaţilor de a fi superiori femeilor.
[din volumul „Povești pentru oameni mari”, Editura Mașina de scris, 2011]
Volumul „Povești pentru oameni mari” (Editura Mașina de scris, 2011) poate fi achiziționat de la librăria „Mihai Eminescu” din Bucureşti.