Pasiuni

Am să încep prin a povesti o întâmplare personală. Nu demult m-am aflat în Anglia, într-o zonă rurală (Halesworth, în regiunea Suffolk, lângă Ipswich – zonele rurale de la ei nu seamănă deloc cu cele autohtone, acolo satele sunt, de fapt, niște orășele pitite între dealuri și câmpuri verzi, un fel de ”miniSibiuri” cu aspect de comitat hobbitian, ca să risc o comparație prea subiectivă, oricum, foarte curate și civilizate). Am intrat într-un magazin cu de toate, un fel de second hand mai șic, sunt o grămadă acolo, foarte ofertante. Mi-a atras atenția, din prima, o vitrină cu trenulețe electrice, niște miniaturi superbe, reproduse cu multe detalii, expuse pe propriile șine, scurtate, ca să încapă pe raft. Vânzătoarea (și proprietara magazinului, cu tot cu obiectele din el), o bătrânică simpatică și vorbăreață (m-am descurcat greu cu accentul ei nativ, pe de o parte, și engleza mea european-conversațională, pe de alta), a observat asta și, intrând în vorbă cu mine, mi-a deschis vitrina și m-a lăsat să le privesc mai de-aproape, să le iau în mână, să le probez și să le admir. Am revenit în magazin ori de câte ori treceam pe lângă el, câtă vreme am stat în Halesworth. Sigur că multe lucruri erau prea scumpe pentru bugetul meu de turist pasager, am cumpărat de acolo chestii mai accesibile, o carte, o eșarfă, suveniruri pentru cei de-acasă. Bătrânica, la un moment dat, după ce i-am povestit una-alta (de unde sunt, ce caut, de ce-mi plac așa mult trenulețele etc.) și după ce i-am dat de înțeles că, deși sunt foarte interesat, nu am bani nici măcar de un vagon, mi-a propus spre vânzare ceva mai ieftin, un fel de banner din lemn, cu o agățătoare de sârmă, pe care scria ceva. Mi se potrivea de minune: ”The only difference between men and boys are the price of their toys”. Ghicise! Am în față placheta, atârnată pe perete, în biroul de acasă.

Acum mă întorc, cu adevărat, la tema acestui eseu: pasiunile.

Veritabilele pasiuni sunt preocupări parazitare și inofensive, fără utilitate imediată. Cam ceea ce astăzi modernii numesc ”hobby”-uri. Ele dau grosime existenței și personalizează ființa, disipată într-un prezent alert, programat. Fără pasiuni, individul are un desen șters, convențional, anonimizat de grup, spiritul său e lipsit de adâncime, de portret. Micile activități gratuite prelungesc căldura unică a unui corp și-i reconfirmă spectrul inedit al personalității. Nu cred în omul care nu are pasiuni, mi se pare plat, rece, o piesă informă a uriașului sistem social care uniformizează orice solitudine.

Cele mai multe dintre pasiuni vin din tinerețe sau măcar din copilărie, vârste ale unui timp eliberat de povara anxietăților adulte. Unele dispar, la maturitate, altele se convertesc în analoage ”serioase”, altele se păstrează intacte. Colecționatul timbrelor (al nasturilor, al șervețelelor, al ceasurilor, al etichetelor de tot felul, al cărților poștale, al surprizelor de chewing-gum etc.), pescuitul, fotbalul (și zecile de alte sporturi), acvariul cu pești, animalele de apartament, cărțile vechi, obiectele de anticariat, revistele de benzi desenate, mașinile (de jucărie și adevărate), bicicletele, motocicletele, goblenurile, anumite tipuri de filme și de cărți, jocurile pe computer, fotografia, trenulețele electrice — iată câteva dintre ele, luate la întâmplare. Originale și îndepărtate de preocupările înalt-cotidiene ale adultului, pasiunile care persistă trezesc zâmbete tolerante sau chiar repulsie doctă din partea celorlalți, fără a fi ușor de justificat, ca răspuns. Pentru mulți, nu pari un tip credibil dacă te ocupi cu chestii mărunte, neprofitabile, pur gratuite, cultivate doar de plăcere. Dar exact acestea dovedesc frăgezimea unui suflet, culoarea intensă a unui trecut, umanitatea irepetabilă a unui individ, exact aceste ”copilării” te ajută, prin alternanță, să faci bine celelalte activități, onorante, pragmatice și specifice. Ceea ce nu știu oamenii prea ”serioși” e că pasiunile care s-au păstrat din fragedă tinerețe constituie zona ludică a ființei, definitorie pentru antropologia modernă și atât de necesară parcursului convențional al omului civilizat.

În ce mă privește, între altele, am două pasiuni care datează din copilărie. Nu m-am jenat niciodată de ele și n-am vrut niciodată să mă eliberez: una — poveștile cu pirați, corăbii și călătorii pe mare, alta — filmele western. Ambele sunt la fel de intense și, amplificate de vârstă, îmi ocupă timp și resurse.

Prima se trage de la euforia evadării prin lectură, în perioada neagră a ceaușismului forțat ascetic. Citeam, mai bine-zis, devoram cărți de tot felul, literatură multă, accesibilă, atunci, plonjam disperat în ficțiune, gustând din plin bucuriile călătoriilor imaginare. Cărțile despre mare îmi plăceau cel mai mult, cu atât mai mult cu cât mă plictiseau cele obligatorii, de la școală. Dimitrie Bolintineanu, Ion Creangă, Nicolae Labiș, Alexandru Vlahuță, Mihail Sadoveanu, Eugen Jebeleanu și Dumitru Radu Popescu concurau, fără succes, cu Robert Louis Stevenson, Radu Tudoran, Daniel Defoe, Jean Bart, Jack London și Jules Verne, citiți și răscitiți de fiecare dată cu același aplomb. Filmul lui Mircea Mureșan după Toate pânzele sus!, văzut fragmentat în episoadele difuzate la tv duminica, la amiază, a fost, pentru mine, momentul magic al plecării spre alte zări, interzise, în realitate, pentru orice cetățean obișnuit al Republicii Socialiste. Am prelungit pasiunea cu înscrierea la cercul de navomodelism de la Casa Pionierilor și Șoimilor Patriei, cu achiziționarea revistelor ”Modelism” și a altor lucrări la subiect, cu însușirea jargonului marinăresc și a datelor istorice pentru marile explorări oceanice. Când alții visau la rachete, tehnologie, sport, fizică și matematică, într-o febră nepotolită eu am vrut să-mi leg viitorul de mare. Așa am dat examen la Liceul Militar de Marină din Constanța, pentru a deveni ofițer. Am intrat greu, cu examene eliminatorii de tot felul (medical, sportiv, psihologic) și un dosar politic solid, așa cum cerea suspiciosul stat comunist pentru orice viitor cadru de nădejde al structurilor militarizate. Mi-am dat seama, ulterior (la timp, din fericire), că nu eram făcut pentru asta, că făcusem confuzia impardonabilă dintre visele copilăriei și realitate, dintre ficțiunea tandră a cărților și adevărul gol de afară, că ratasem, într-un cuvânt. M-am întors, după liceu (terminat, până la urmă, integral, cu toate ale lui, cazone și marinărești), de unde am plecat, adică la cărți. Venise și schimbarea din 1989, între timp. Am făcut literele, cu urmările previzibile pentru un cititor de vocație: master, doctorat, scris și publicat. Am devenit scriitor sau, mă rog, m-am legat definitiv de literatură, în mod oficial. Dar pasiunea a rămas intactă: am continuat (o mai fac, încă) la fel de înnebunit cu romanele marine vintage (Herman Melville, Richard Henry Dana Jr., Emilio Salgari, Rafael Sabatini, William Golding, Arturo Pérez-Reverte, Patrick Oꞌ Brian) și filmele de gen (pirați, războaie navale, revolte, insule, comori, căpitani), îmi place să confecționez, pentru decorul spațiului personal, micromachete de corăbii (o fac profesionist, fără modestie o spun, modelele mele ar putea fi expuse în muzee de profil) și, în general, în mintea mea colcăie imaginarul marin al navigației cu pânze. În treacăt fie amintit, orice fel de reproducere la scară a unei realități mă bucură, sunt un client obișnuit al muzeelor cu diorame și obiecte care povestesc despre lumi și personaje trecute. Știu și acum tipologia velaturii pe catarge și ce rol au piese importante de la bordul unui velier (vasele moderne nu prea m-au atras), recunosc secolul căruia aparține un vas numai privindu-i construcția, identific doar din fotografie marile corăbii din istorie, pe căpitanii și poveștile lor, deosebesc imediat între goeletă, bric și fregată, tresar de plăcere la contemplarea unei machete de corăbii, reprodusă cu toate detaliile. În biroul meu, printre vrafurile de cărți, zac prăfuite câteva asemenea obiecte (jucării total inutile, nu-i așa?), care trezesc nu doar admirația copiilor care se-ntâmplă să mă viziteze. Pentru mine, o corabie e o mandală, ea înseamnă, în primul rând, un obiect de contemplație. Ea își evocă esența fără mari eforturi onirice: începutul unei fascinante povești, a unei mari plecări spre locuri exotice și îndepărtate, menite să schimbe radical o existență prea monotonă.

Cealaltă pasiune a mea vine tot dintr-un contact cu reveria și e legată de aceeași perioadă socialistă. Cele două ore de program tv zilnic (prelungit insuficient doar sâmbăta și duminica) mă obligau să caut halucinația cinematografului. Îl frecventam aproape în fiecare sâmbătă și duminică după-amiază, luptând cu aglomerația infernală de la bilete și cu atmosfera irespirabilă a sălilor pline ochi (probabil că imaginea e imposibil de conceput pentru generațiile de azi, iremediabil computerizate). Între filmele preferate, erau western-urile, pelicule neutre ideologic și de aceea tolerate din belșug de cenzură. Ajunseseră să domine, procentual, la difuzare, alte genuri (filmele lacrimogene de sorginte indiană, cele chinezești cu arte marțiale, comediile franceze și rusești, cele cuminți cehoslovace, italiene etc.). Așa am putut să-i văd pe doi dintre eroii mei: John Wayne, în nenumăratele sale ipostaze de cowboy justițiar sau șerif de ocazie, și Clint Eastwood, macho-ul plictisit cu ciotul de trabuc în colțul gurii, al cărui pistol ieșea rapid, în cele mai neașteptate și mai spectaculoase momente. Yull Briner, Charles Bronson, Elli Walach, Lee Van Cleef, Henry Fonda și mulți alții mi-au încântat sufletul avid de ambuscade, împușcături, replici dure, bandiți, șerifi, confruntări de Saloon și întorsături de situație, prin peisajul arid al preeriei și prin orășelele din scânduri ale emigranților din toată lumea. Era, evident, ”altceva” decât cenușia realitate a ecranelor din România comunistă. E ciudat, însă, că nu m-am dat în vânt după romanele de gen ale lui Karl May, filmele mă prindeau mai tare, mă satisfăceau fără rest. Mai târziu, maniheismul poveștilor din old american west s-a specializat, dar nu și-a pierdut din savoare. Ca cinefil amator, urmăresc la fel de mult westernuri, oricât de slabe estetic ar fi (de gustibus, replic mereu!), dar acum pot face argumentat diferențe între prestații, producători și povești. Peliculele tipic americane ale unor John Ford, Howard Hawks, Kevin Kostner sau Lawrence Kasdan, spre exemplu, respiră adesea predictibil mișcarea amplă a spațiului deșertic sau surprizele vendetelor cu femei, diligențe, indieni, fermieri, pistolari și văcari. Westernurile-spaghetti ale lui Sergio Corbucci ori Sergio Leone, în schimb, au tensiunea misterioasă a marilor conflicte interioare, tăcerile transpirate ale complicatelor dueluri sau hazul replicilor, subliniate magistral de muzica unui Enio Morricone. Trecute în viziunea unui Tarantino (recentele Django unchained și The hateful eight), atuurile clasicelor filme despre vest se transformă, incorect politic, în westernuri-fashion, drapate în culori, sunete și situații explozive. În ele se amestecă substanța contondentă a masculinității hiperbolizate (violența redundantă, marca Tarantino), ambiguitatea tragi-comică a plasării cronologice, șocul tipologiilor anti-mainstream și firul roșu al mitului abil speculat. Din aceeași pasiune, m-am îndrăgostit de armele timpului și le pot recunoaște ușor: revolverele Colt, Smith&Wesson-Schofield, Remington și Le Mat, carabinele Winchester, Sharp și Henry, mitraliera Gatling (cunoscătorii știu la ce mă refer!). Din primele două tipuri, pistoalele Colt și Schofield, mi-am achiziționat vreo patru piese diferite, deloc ieftine, de la o firmă spaniolă ce reproduce perfect arme ornamentale din orice epocă, pentru muzee și recuzite scenice (iarăși, jucării inutile, nu?).

Pasiunile de tinerețe dispar adesea sub mecanismul altor obișnuințe, mai stringente, mai lucrative, mai ”potrivite” vârstei. Dar unele se păstrează în stare pură, așa cum au apărut și cum s-au manifestat dintotdeauna, copilărește, gratuit, devorator, inexplicabil. Amplificat și specializat, efectul lor conservă, peste timp, profilul original al pasionatului, deosebindu-l fundamental de semeni. Pasiunea ca indice personal, ca amprentă genetică, ca expresie a alterității.

Am pasiuni, deci exist, nu e nicio îndoială. Longeviva lor gratuitate face parte din viața mea intimă și decide, adesea ”the price of my toys”. El e, în parte, vizibil inclusiv în ceea ce am scris, până acum.

Foto cover: Odilia Roșianu