Stelian Țurlea 
Cincizeci de ani – 29
Când am deschis ochii, se oprise viscolul, ningea liniştit, cu fulgi mici şi rari, se crăpa de ziuă.
Bătrânele moţăiau.
Şoferul se uita în lungul drumului pe care troienele construiseră succesiuni de dealuri şi văi.
Bătrânul scobea un băţ cu briceagul, mi-a zâmbit când m-a văzut trează. Mi-am privit mâinile pe care se uscase sângele, erau de culoarea cărămizilor.
Tânărul şedea tot întins, dar respira rar.
Dumnezeu fusese cu noi.
Chiar atunci am auzit chiote şi, prin zăpadă, au apărut două sănii trase de câini, în fiecare erau câte doi bărbaţi cu cuşme pe ochi şi blăni de oaie.
Deportaţii, a spus bătrânul.
S-au oprit aproape de noi, şoferul a deschis uşa şi am coborât cu toţii. Mai greu a fost să-l cărăm pe tânărul muşcat de lupi, dar bătrânul l-a săltat pe umăr. Înainte să urc într-o sanie, mi-am frecat mâinile cu zăpadă până n-a mai fost urmă de sânge. Nu ştiu cum aflaseră de noi, n-am întrebat, nu voiam să ştiu. Nimeni nu întreba nimic. Nu vorbea nimeni, de parcă n-am fi avut voie sau ne-am fi uitat vorbele. Am urcat în sănii, chiar şi şoferul, nu mai avea strop de motorină, avea să se întoarcă mai târziu să-şi tracteze autobuzul cu un camion sau un tractor. Ne-au dus în sat, în al nostru, nu într-al lor, ne-au lăsat la margine, toată lumea ştia, mai puţin eu, că n-aveau voie să şi intre în grup.
N-am lipsit de la şcoală, orele mele începeau abia la 10, am avut timp să mă schimb.
A doua zi o fetiţă a venit la catedră, înainte să-mi încep ora de biologie şi mi-a dat un pachet,
vi l-a trimis tata, a zis,
l-am desfăcut, surprinsă, înăuntru erau o găină tăiată şi jumulită şi câteva ouă,
i-am mulţumit,
nu trebuia să mai întreb cine e tatăl ei.
(din romanul ”Cincizeci de ani”, Editura Tritonic, 2013)
