Ce am învățat

Îmi este greu și totodată ușor să fac un portret, la aniversară, al lui C. Stănescu – un critic, din strălucita generație ’60, cum nu mai e altul.

Îmi e greu pentru că, avînd un rol decisiv în evoluția mea, în ceea ce se numește (cu un cuvînt urît, dar exact) „carieră”, există riscul parti pris-ului, al unui discurs afectuos și îmbrăcînd forma gratitudinii. Fiindcă țin foarte mult la C. Stănescu și fiindcă îi sînt foarte recunoscător, îmi va fi fost mai greu decît altora să scriu despre el.

În plus, la noi nu prea se poartă nici gratitudinea, nici discursurile aniversare, expediate pripit și nervos sub eticheta unor omagii precum cele din epoca anterioară. Ar fi totuși o eroare de încadrare să nu mai putem spune ceva frumos și adevărat despre un intelectual român, azi, în deplină libertate, fiindcă alții, ieri, îi aduceau elogii deșănțate „celui mai iubit fiu al poporului”.

Ce am învățat, în primul rînd, de la C. Stănescu este exercițiul anevoios al disocierilor. Apucasem să învăț că esteticul e una, și eticul – alta, că un scriitor nu e mai bun decît un altul prin faptul că este român ori cucernic; dar, dincolo de aceste fundamentale separații lovinesciene, se întindea o zonă a nisipurilor mișcătoare. E mai lesne să faci disocieri în istoria literară deja „răcită” și să explici altora doct că Slavici e un mare prozator, chiar dacă atitudinile lui n-au fost dintre cele mai fericite. Însă e extrem de complicat să disociezi în practica critică curentă, în actualitatea fierbinte, în materia rezultată din vorbele, faptele și gesturile literatorilor români despre care dai judecăți de valoare estetică. Cum scrii, în seninătate evaluativă, despre cartea unui autor care te-a acoperit de insulte și calomnii? Cum judeci romanul unui scriitor imposibil ca om, care îi jignește pe alții cu ușurința cu care aceștia respiră? Cum devii un cronicar literar observînd cartea, iar nu omul imperfect care își pune numele pe coperta ei?

C. Stănescu m-a învățat să fiu atent și corect. Să nu mă abat cu un centimetru de la misia cronicarului literar de a descoperi cele mai importante cărți și cei mai buni scriitori dintr-o epocă. A făcut asta fără să-mi dea, propriu-zis, o lecție. Fără să îmi „predea” una. Fără să oficieze magisterial, povățuitor, superior. A făcut-o cu un firesc incredibil și cu o uimitoare modestie a meseriei de critic literar. A făcut-o ca un critic literar excepțional, așa cum este. A făcut-o prin scrisul lui.

Citindu-l pe C. Stănescu, ai sentimentul că adevărul literar există și poate fi punctat, indiferent de tabăra din care e autorul, de convingerile lui politice, de morala și de culoarea ochilor lui. Citindu-l pe C. Stănescu, observi că ideile lui X nu sînt caricaturizate, pentru a fi desființate, ci prezentate și discutate cu o reală responsabilitate a cuvîntului scris și tipărit. Citindu-l pe C. Stănescu, ieși îmbogățit nu numai cu scrisul, ideile și stilul criticului nostru, ci și cu scrisul, ideile și stilul celui despre care scrie – respectate, intelectual, în litera și în spiritul lor. Fiecare pagină din Revista revistelor literare, rubrica ținută la „Adevărul literar și artistic”, apoi la „Cultura”, este o seară de club englezesc. C. Stănescu se întîlnește cu cei despre care scrie și, scriind despre ei, își mai pune puțin tutun în pipă (de fapt, fumează țigări, dar acum îmi trebuie pipa) și dialoghează calm și substanțial, în timp ce în jur cad bombele ultimului conflict româno-român.

Al doilea lucru pe care l-am învățat de la C. Stănescu este exercițiul dialectic. Am avut frecvente tachinări pe tema marxismului subînțeles în această structură operațională; dar eu cred, în continuare, că a căuta teza și antiteza e și un demers de valoare liberală. C. Stănescu este unul dintre cei mai liberali critici români: nu doar prin considerația arătată argumentelor celuilalt, ci și prin construcția propriului text, mereu ofertantă, multiplă, deschisă. El are o veritabilă oroare de stilul rezolut și de apăsarea îngîmfată pe o concluzie definitivă. Concluzia nu-i deloc definitivă, ci discutabilă (la propriu). Despre ea se poate, în continuare, discuta. Ea poate fi – și este – o premisă. La clubul englezesc, cînd în jur cad bombele, nu e loc de concluzii definitive. E loc de dialog.

Și de generozitate stilată, de gentleman. Căci al treilea lucru pe care am încercat să-l învăț, să-l deprind de la C. Stănescu este generozitatea față de cei mai tineri. Să fii solidar cu un tînăr, să susții un tînăr, să ai răbdare cu un tînăr de douăzeci de ani fără să-l bruschezi, fără să ai aere de superioritate, fără să-l tratezi condescendent – dar și fără să-l cultivi în mod interesat, ca parte a unei campanii de imagine. Să fii tu însuți (generos, dialectic, disociativ și gentleman) susținîndu-l în anii cei mai grei ai construcției lui de sine.

Asta a făcut C. Stănescu pentru mine și pentru atîția alții. Îi mulțumesc; și, la aniversară, îi fac cea mai frumoasă urare, în context: să rămînă așa cum este.

Suplimentul de Cultură, octombrie 2013

Din volumul „Aproape liber”, Curtea Veche Publishing, 2016

Pentru comenzi online, intrați aici:
Dacă doriți să primiți cartea împreună cu autograful & dedicația autorului, nu uitați să specificați acest detaliu în momentul când comandați online/telefonic.