Alex. Ștefănescu 
ANTROPOMORFISM (continuare)
Discuția dintre puicuța albă, înfiorată de presimțirea iubirii, și găina bătrână, edificată și blazată în ceea ce privește dragostea, continuă cu o diatribă a acesteia împotriva cocoșului:
„Dar cucoşul − ce netrebnic! nestatornic! − este drept:/ Când el suliţa iubirei în adâncu-ţi suflet bagă,/ Te simţi dusă chiar în ceruri − uiţi pe-o clipă lumea-ntreagă,/ Dar pe urmă gelozia sfarmă inima-ţi din piept.// Căci pe urmă el te lasă, tristă, slabă, văduvită./ Cu aripele-ostenite ziua, noaptea stai pe ouă;/ Mori de sete şi de foame, nici un sâmbure de rouă,/ Nici priviri de-amor n-aruncă la sărmana eremită.”
Eminescu parodiază cu vervă retorica sfătuitoarelor vârstnice – personaje în romanele sentimentale − din dialogurile lor confidențiale cu tinerele îndrăgostite. Toate susțin că bărbații sunt seducători de profesie și că, după ce conving o fată să le cedeze, o abandonează. Și toate, pentru a câștiga încrederea fetelor lipsite de experiență, le mărturisesc cu sinceritate că este, într-adevăr, o mare plăcere să faci dragoste, adăugând însă că această plăcere se plătește ulterior cu multă suferință:
„Când el suliţa iubirei în adâncu-ţi suflet bagă,/ Te simţi dusă chiar în ceruri − uiţi pe-o clipă lumea-ntreagă,/ Dar pe urmă gelozia sfarmă inima-ţi din piept.// Căci pe urmă el te lasă, tristă, slabă, văduvită.”
În mod neașteptat, tocmai instructajul, menit să le ferească pe tinere de experiențe nefericite, le trezește acestora interesul față de sexul opus. Ele rețin doar ideea de plăcere și ignoră avertismentul. Bun cunoscător al psihologiei, poetul rezumă spectaculos eșecul acțiunii pedagogice:
„Sfătuiri contra iubirei/ O-nvăţară ce-i iubirea.”
Remarcăm și modul cum se joacă Eminescu cu aluzii deocheate la actul sexual – „Când el sulița iubirei în adâncu-ți suflet bagă” – într-un stil care nu-l prinde și pe care îl folosește, totuși, stângaci, numai pentru a fi pe placul asistenței (și al unor eminescoloage de mai târziu).
Căutând efectul comic, poetul plasează apariția cocoșului ademenitor exact în timpul lecției de prudență și abținere pe care i-o administrează găina înțelepțită puicuței naive. Și bineînțeles, într-o secundă, toată învățătura primită se spulberă:
„Cum vorbeau înţelepţeşte ce s-audă şi să vadă?/ După gard străin cucoşul se preîmblă-ncet turceşte./ Puicei-i trece-ndată pofta de-a vorbi filosofeşte,/ Ea ascultă cu iubire cucoşeasca serenadă.// Ah! amorul îi pătrunde prin ureche; ‘n van bătrâna/ O ciupeşte-n cap cu ciudă, vrea s-o ţie de aripă;/ Ea se smulge şi aleargă tremurândă într-o clipă,/ Printre gard priveşte dulce l-arătarea lui păgână.”
Dezamăgită de rezultatul efortului ei pedagogic, matroana se retrage, făcându-și cruce „cu-a ei labă”, dar, profitând de întunericul din poiată, nu pierde ocazia să înghesuie un pui aflat prin preajmă. Scena este încă o ilustrare a artei de comediograf a lui Eminescu, care, depășind clișeul bătrânei virtuoase din romanul sentimental (de obicei o guvernantă transformată, după trecerea anilor, într-un fel de consilieră a domnișoarei crescute de ea), o divulgă pe sfătuitoare ca pe o ipocrită și ca pe o nostalgică a aventurilor din tinerețe.
„Iar bătrâna cruce-şi face cu-a ei labă şi gândeşte:/ Tinereţă, tinereţă! şi oftând intră-n poiată;/ Apărată de-ntuneric ipocrita cea şireată/ Pe un pui nevrâsnic încă alterată-l pricăjeşte.”
Este probabil că acest comic de situații i-a rămas în minte lui Eminescu de pe vremea când urmărea, din cușca lui de sufleor, spectacole cu comedii franțuzești. Dacă s-ar putea dresa găini ca să joace teatru, poemul Antropomorfism ar putea fi pus în scenă și s-ar bucura, fără îndoială, de succes.
În poeziile sale grave, Eminescu folosește un vocabular minim, care coincide în linii mari cu fondul principal de cuvinte al limbii române. În poeziile satirice, el recurge, dimpotrivă, la un lexic bogat până la excentricitate, exploatând și argoul, și franțuzismele, și terminologia științifică, și expresiile latinești și tot ceea ce mai găsește în uimitoarea lui memorie lingvistică.
Funcționează aici un instinct artistic sigur. Numai cuvintele vechi, șlefuite de o îndelungă folosință și cunoscute de toată lumea, pot exprima esențialul. Sunt ele și suficiente? Nu. Dar combinarea lor este practic infinită. Geniul lui Eminescu constă tocmai în capacitatea de a asocia într-un mod inventiv, nemaiîntâlnit cuvintele cele mai simple, pentru a valorifica expresivitatea lor latentă.
În poeziile satirice (ca și în articolele de ziar concepute ca pamflete), poetul utilizează, dimpotrivă, toate resursele lexicale de care dispune, le risipește, face paradă de neologisme și termeni exotici. Prin aceasta sugerează faptul că nu mai este vorba, ca în poeziile grave, de el însuși, ci de un discurs exterior lui, de o parodiere a vorbăriei din spațiul public. În acest registru stilistic este compus monologul-dizertație despre frisoanele erotice pe care i le provoacă unei femele prezența masculului:
„Unde este învăţatul cu talent fonognomonic/ Să compuie un compendiu despre blândele impresii,/ Ce un sunet numa-l naşte în simţirile miresei,/ Cum un cucurigu poate fi adânc, duios, demonic?!!
Cuvinte ca fonognomonic sau compendiu nu și-ar fi putut găsi locul în O, mamă…, Rugăciunea unui dac, Atât de fragedă etc. Sonoritatea lor de neologisme sugerează emfaza discursului ostentativ-doct și generează umor.
Pentru amplificarea comicului, Eminescu mai introduce în scenă un personaj, claponul, care seamănă cu cocoșul și totuși nu este cocoș. Ce anume îi lipsește ca să fie cocoș, iată întrebarea care o frământă pe inocenta puicuță și îi amuză pe ascultătorii poemului. Aceștia intră într-o relație de complicitate cu autorul și se simt flatați constatând că el contează pe inteligența lor. (Este mecanismul de măgulire care funcționează întotdeauna în receptarea unui text literar și explică succesul garantat al stilului aluziv):
„El [claponul] reintră în chilie, iar puicuţa stă pe gânduri,/ Şi mereu prin minte-i îmblă demnitatea de cucoş −/ «Ce-i lipseşte lui Chirilă, ce au verii lui fieroşi/ Şi el n-are?».−Astfel dânsa meditând îmblă pe scânduri.”
(De un comic subtil este și modul cum claponul se arată țanțoș de condiția sa, pretinzând că gospodina l-a castrat pentru ca el să se poată dedica netulburat de patimi filosofiei.)
Romeo al galinaceelor se află dincolo de un gard, astfel încât Julieta lui trăiește deznădejdea de a nu-l putea întâlni. Mai rău decât atât, gospodina care are grijă de curte îl lovește pe cocoș cu mătura tocmai când el își ia avânt să treacă peste gard în zbor. Redusă la scara unei idile între orătănii, drama lui Romeo și Julieta devine insignifiantă și hilară. Micșorarea a ceva măreț este încă o sursă de comic valorificată cu competență de comediograf de Eminescu.
Până la urmă tot fecioara (considerată prin tradiție „rușinoasă”, dar suspectată mereu în snoavele și poeziile populare de simulare a sfielii) este cea care trece la acțiune, urcând noaptea pe o căpiță și sărind peste gard.
Escapada se încheie cu bine. Cocoșul, ca un soldat pregătit mereu, și ziua, și noaptea, de atac, își face prompt apariția din întuneric:
„Dar de-odată el s-arată − ruşinoasă vrea să sboare,/ El aleargă după dânsa − cum ar vrea şi cum n-ar vrea;/ Cum îi place să /se lase prinsă. Sub aripa-i grea,/ Ea se simte fericită, deşi-afectă supărare.”
(text apărut în România literară nr. 8/2018)
