Ana Barton 
Nu-i bun sistemul de învățământ de la noi. Nu ne place nici nouă, părinților sau nepărinților, dar să ne numim adulți, însă mai ales nu le place lor, celor care trec acum prin el. Ei se poziționează ferm de partea lui Nu!. Noi oscilăm. Câteodată le dăm dreptate, altă dată le reproșăm că nu fac destul efort. Depinde câtă disponibilitate avem, pe termen lung ori scurt.
Se-ncheie astăzi perioada numită Școala altfel sau Săptămâna altfel. Singura dintr-un an școlar în care acțiunea de predare-primire caracteristică învățământului românesc, bazat exclusiv pe îndesarea copiilor cu informație, cât mai multă, cât mai bine-mpinsă pe gât, nu se manifestă sau n-ar mai trebui să se manifeste.
Copiii merg împreună cu profesorii la muzee, în excursii prin țară, fac la școală concursuri de talent, li se proiectează filme etc. Printre aceste activități m-am numărat și eu. Întâi, la o școală generală. Marți. Pentru că, da, copiii nu prea mai citesc, am fost invitată să le citesc eu câteva povești. Am ales câteva, puține, să nu-i plictisesc, erau copii de clasa a VII-a, și doar povești vesele. Da, am vrut să-i atrag, să-i seduc, recunosc. Nu știu cât am reușit, dar știu sigur că i-am făcut să râdă. Mi-au zis că nu le place să citească, dar le place să le citesc eu și să mai vin la ei. Bine, atunci. O să mai vin. Am stat și la povești după ce-am citit și mi-a fost clar că asta le-a plăcut cel mai mult. Am vorbit despre fenomenul fast-food, în multele lui forme: informație puțină, la botul calului, mâncare proastă, distracție pe display, oboseală, nervozitate, lipsă de concentrare și atenție, toate consecutive autosupunerii față de comandamentul Trăiește repede, consumă tot ce-ți iese-n cale!. La final, împreună cu profesorii lor, oameni foarte mișto, ne-am gândit să mergem pe jos la Mărțișor, într-o zi caldă ce va să vie.
A venit și joiul. La un liceu. Știam că vor fi copii de la a IX-a la a XII-a. Am luat cărțile cu mine, dar n-am citit nimic. N-am mai apucat. Pentru că ne-am luat cu vorba și-au trecut trei ore ca-n povești. Am zis câte ceva și despre scris, literatură, carte. Eram toți în biblioteca liceului, iar mie-mi venea, la final, să urc scările spiralate și să mă-ntind la picioarele cărților. Însă ei au vrut să vorbim despre relații și vocații, despre dragoste, prietenie, carieră. Despre alegeri.
Au fost trei ore în care nimeni n-a spus trebuie. Eram foarte mulți în bibliotecă și toți eram copii. Mă uitam la ei și la profesorul de filosofie – împreună cu el, ei scot o revistă, Hronica –, vedeam că nu văd diferențele dintre noi, adulții, și ei.
Am șezut acum o lună și ceva pentru vreo două ore de vorbă cu doamna profesor Mihaela Miroiu, care mi-a spus că una dintre marile noastre probleme în învățământ este că nu există educație pentru viață privată. Și eu cred asta, nu m-am îndoit. Însă am văzut, marți și joi, că este nevoie ca de aer de ea în școală. Așa cum este sine qua non și educația pentru carieră.
Părinții fac alegerile în locul lor. În clasa a VIII-a, pentru liceu, părinții decid într-o proporție covârșitoare. Dar și într-a XII-a lucrurile stau destul de la fel. Pentru că nimeni nu-i consideră capabili să aleagă, ci-i credem niște amețiți care n-au habar de nimic. Dar să faci alegeri e o știință. E un lucru care se învață. Nu așa cum l-am învățat noi, pe propria carne, făcând ocolișuri de ani și zeci de ani, ca să aflăm ce anume am putea face bine, cel mai bine, ba chiar și cu bucurie, în viață.
Ei ajung la liceu pentru că așa trebuie, adesea n-au nicio treabă cu profilul unde se trezesc, iar școala devine o corvoadă și mai mare, apoi se trezesc bacalaureați. Oameni în fața unui câmp nearat, necultivat, prin care sunt obligați să-și facă o cărare. Și, evident, sunt complet nepregătiți pentru toate astea pentru că sistemul nu știe decât să-i îndoape cu informație. Cei mai mulți termină școala fără să afle despre ei înșiși ce le place și ce-i reprezintă, la ce sunt cu adevărat foarte buni. Sau ar putea ajunge foarte buni.
Societatea. Nu e un lucru, e o formă de viață. Suntem noi toți, deodată, respirând la unison ori unii în răspărul altora. Azi, societatea arată, se simte și se poartă așa pentru că nu ne-a învățat nimeni la școală despre ea decât teorii. Ne e greu în ea, așa-i? Mai greu o să le fie lor pentru că ei sunt și mai degringolați decât noi. Și ei sunt o societate. Aia care ne va numi pe noi moși decrepiți.
Nu ne amestecăm în politică, ne e silă, nu avem cum să schimbăm sistemul, așadar. Bine. Dar ce-ar fi dacă am merge la școală, la câte o oră de dirigenție, și-am vorbi cu ei? Așa, ca oamenii, fără aere didactice. S-ar bucura și ei, și profesorii. Să mergem și să le spunem cum ne-a fost și cum ne este nouă, cum ne-am descurcat cu propriile alegeri. Cum suntem mulțumiți ori tarați de alegerile pe care le-am făcut și câte dintre ele chiar au fost în cunoștință de cauze.
Despre dragoste și carieră au vrut să știe cel mai mult. Ce-ar fi să mergem noi la ei, părinți sau nepărinți, și să le povestim cum e să fii iubit(ă), doctor, avocat, om de vânzări, manager, artist, florar, frământător de aluat la gogoșerie sau la pizzerie? Să le spunem cum este, practic, profesia pe care o facem, de ce neajunsuri ne lovim, care ne sunt satisfacțiile.
Spunem despre ei că sunt superficiali și fastfudări. Că nu le place-nvățătura, că nu citesc. Că n-au habar de capetele lor. Dar noi avem, noi care, atunci când începem cruciada asta a disprețului, îi aruncăm efectiv din brațe și-i dăm cu frunțile de caldarâm? Ne lepădăm de ei, și nu de trei ori, ci de șaptezeci de ori câte șapte. Cântă, cocoșule, dragostea de oameni.
(aprilie 2015)
