Camelia Radulian 
E îmbrăcată în verde. După mâini, ar putea să aibă spre 55 de ani, poate chiar mai bine. Îi văd degetele rotindu-se în aer în timp ce explică celeilalte femei de lângă ea cum i se propagă durerea. E ca o gheară, spune, se duce așa, o ia pe mână în jos și mă trezesc fără aer. Face un gest spre gât și își înțepenește mâna acolo. Are degete mari, noduroase, cu unghii curate, dar mătuite. Mă gândesc că ar putea să fie bucătăreasă . Dacă e așa, toată viața a tăiat cărnuri congelate, încheieturi bătrâne și oase. O văd despicând un stern de pui. Pârâie ca un pepene copt. Prrr! Și gata! Sunt acum două bucăți de piept în mâna ei. Dar o singură inimă. Ce înseamnă un biet piept de pui? Nimic!
Mama îmi pune în față o farfurie plină cu supă, iar deasupra apei grase văd ieșind o bucată de carne vineție, ferm conturată. Hai, ia și mănâncă odată, nu te mai strâmba! Dacă mănânci inima, faci inimă. Dacă mănânci creier, faci creier. Hai, încă o lingură! Și ce fac dacă mănânc gheare? Am 5 ani și mi-e frig. Îmi vine să vomit. Mestec la nesfârșit o bucată de inimă fibroasă.. Când mama se întoarce, o scuip pe jos și câinele negru o înghite în câteva secunde, ca și cum n-ar fi bătut niciodată într-un piept de pui. Apoi câinele mai așteaptă să-i dau încă o inimă. Nu mai am.
Femeia în verde poartă pe inelarul stâng o verighetă subțire și în dreptul ei pielea e încrețită în falduri mici, palide. Cândva degetele i-au fost subțiri și întinse, îmi e limpede. Mă fascinează mâinile . Sunt cea mai tristă poveste dintr-un om, laolaltă cu ochii. Mâinile bătrâne, în special, mă dor uneori până la lacrimile unui adânc despre care nu am vorbit niciodată… Vezi prin foița lor ofilită vene pământii ca rădăcinile de flori din glastre. Toate mâinile încep să tremure, într-o bună zi. Mai întâi abia schițat, ca o pasăre care își pierde nordul, apoi, după ceva vreme, din ce în ce în ce mai tare, până când varsă paharele de apă și ceaiul fierbinte în poală. Mâinile tatălui meu sunt înțepenite. Abia taie friptura din farfurie. Când apăsă pe cuțit, tremură. Mă dor mâinile lui. Mă sfâșie. Îmi feresc privirea, nu vreau să le văd atât de neputincioase. Plec, plec mereu și el mă îmbrățișează în fiecare an mai disperat și mai fără putere.
N-o mai aud pe femeia în verde. Adică o aud, dar nu-i mai înțeleg cuvintele. Pereții spitalului sunt murdari, de un alb soios, îmbâcsit. E aer puțin și tot ceea ce se mai întâmplă în imensitatea sălii de așteptare e doar un zumzet care se izbește de ferestre și se întoarce fremătând în frica mea neagră. Ce-ți fac, tată? Ce-ți fac? De ce nu îmi spune nimeni nimic? Aici ar putea să fie o sală de așteptat trenuri. Aștept vești despre tine cum aștepți un tren care nu mai vine. Nu am voie înăuntru. De ce nu am voie? Pe fața femeii cu mâini de bucătăreasă cade o lumină rece, de neon. A tăcut. Acum doarme. Și pe fereastră intră o dâră subțire de albastru, deși e noapte de cerneală. Ninge. E 13 ianuarie.
Tată, eu cred că tu nu ai mâncat destulă inimă. Altfel nu ai fi acum între viață și moarte, cum abia șoptește o femeie în alb, străină, iar eu nu aș aștepta aici, împietrită de spaima că te pierd. Sunt mică, mă iei în brațe și ieși cu mine în noapte, să văd prima și cea mai frumoasă zăpadă de care îmi voi aduce vreodată aminte. Te ninge pe față direct din cer. Eu îmi apropii obrazul de obrazul tău, să înțeleg și să aud cum ți se topesc fulgii pe piele. Ai obrazul rece și aspru, de bărbat nebărbierit, dar buzele îți sunt moi. Le simt cumva pe frunte și știu sigur că nu sunt ale altcuiva. Miroși a tutun bun și a aer încărcat de apă. Îmi e din nou frig. Îmi tragi gluga paltonului roșu până deasupra ochilor. Hai în casă, îmi spui, mâine o să-ți fac un om de zăpadă. Și n-o să se topească niciodată? Ba da, o să se topească într-o zi. Dar tu să nu plângi!
Analizezi prea mult, Popescu, te pierzi în detalii. Stai jos! 4! Stau. Mâna profesoarei e ca o gheară. Are unghii colosale, aproape îmi intră în ochi și mi-i sfâșie. Mă pierd în detalii. Am muncit două nopți să argumentez motivul Lenore. Dacă m-ar pune cineva să arăt traseul durerii, l-aș putea contura și azi exact. A plecat de undeva din stomac, a continuat în piept și mi s-a oprit undeva în obraji, ca o rușine că exist și că nu sunt bună de nimic. Nu pot să fac nimic pentru tine, tată. Oricât aș vrea. Oricât aș da.
Văd ușa de la reanimare deschizându-se. Câte ore au trecut? Câți ani? Câte vieți? Sunt toată o bucată străvezie de om. Puteți intra, nu mai sunt șanse. Aveți o lumânare? Știți că n-avem voie, dar… haideți repede!
În reanimare e o liniște catastrofală, în care picură sacadat doar sângele tău și ultimele bătăi ale inimii. Ai pupilele mari, conturate de un verde lăptos. Te uiți dincolo de lume, dincolo de tavanul cerului, dincolo chiar de ultimele stele în care mi-ai spus demult, demult de tot, că pleacă să trăiască pisica cea bătrână și oarbă, pe care n-am mai găsit-o niciodată prin casă, deși am căutat-o săptămâni întregi. Ai mâinile atât de reci și atât de tăcute. Albe, cufundate într-o îngrozitor de finală cumințenie. Ți le-au străpuns cu ace și din ele pleacă furtune subțiri. Dă-mi un semn dacă mă auzi, fă-mi un semn, strânge-mă de mână sau sfâșie-mă, mi-e totuna. Îți pui costumul cel nou, ești înalt și frumos, ești atât de înalt și de frumos! Vedeți? e tata! Mă uit la colegele mele și țip înăuntrul meu ca într-o fântână. E tata!!! Îmi așezi coronița pe cap și te uiți în jur cu mândrie infinită. E a mea, e fata mea!
Trebuie să semnați aici, dacă vreți să îl luați acasă. Semnați? Grăbiți-vă, nu mai durează mult! Da, semnez. Mă uit în jur, văd prăbușit și aud lovituri ca în stâlpi de bronz. Nu mai sunt pereți între țipătul meu înghițit și tăcerea absolută. Să nu plângi când se topesc omenii de zăpadă, îmi spui, iar eu sunt copil. O să-ncerc. Afară ninge. E un abis absurd în care mâna ta cuminte se scufundă într-o paloare definitivă din care ne luam adio. Văd cum ți se topesc fulgii de zăpadă pe față și știu că nu-ți mai e frig. Ai ochii larg deschiși și fulgii ți se topesc direct pe iriși. Brancardierul gonește cu tine în noapte, spre mașina în care vei face ultimul tău drum. Cine e? – mă întreabă. Îi răspund cu cea mai cumplită și tragică mândrie, ca și cum aș ține de mână singurul zeu coborât pe pământ. E tata! E tatăl meu…
