Sau nu

Până și cenușa răsăritului din rumeguș
îmi zdrelește amara arșiță
perpetuu însetată de tine,
din zorii prăvăliți peste ziua de ieri,
care n-ar fi trebuit să se mai termine,
preafrumoasa,
ar fi trebuit să te-aștepte
să ne mai vii,
să ne mai vrei,
să ne mai prefaci
în prea supuse stane de piatră,
să ne mai spulberi în toate zările,
albăstrindu-le,
să ne mai poruncești,
sau nu,
să te mai urmăm,
sau nu,
să ne prefacem că nu putem zbura
doar pentru că nu suntem păsări,
ci răsărit, cenușă,
arșiță însetată,
din zorii prăbușiți peste ziua de ieri
și până când ne mai acceptă Păpușarul.

Ar fi trebuit să te mai iubim,
să fim fericiți sorbindu-ți
până la os chipul
cel cioplit din imagini A4,
în trei etape distincte,
într-un perpetuu și insolent prezent,
de gumă, dar continuu,
sau, și mai bine,
mult prea perfect,
ca al cercetătorilor britanici.
Ar fi trebuit,
dar azi nu e destul de mare coada,
înseamnă că n-au adus încă Amintirea ta,
sau n-are încă preț, la raft.
Se dă doar filmul acela premiat c-un urs,
despre care vorbesc până și precupețele,
printre verze.

Sau poate că nu.