Adrian SângeorzanAdrian Sângeorzan
15.03.2018

Un mosor ce continua să se învârtă

Conform planului Partidului Comunist şi al genialului său conducător, nemulţumit de numărul supuşilor săi, urma să ne înmulţim ca iepurii şi să devenim o naţiune dacă nu mare, cel puţin numeroasă. În 1986, şurubul s-a strâns şi mai tare peste reproducerea din România. Limita de vârstă a natalităţii obligatorii s-a ridicat de la 42 la 45 de ani. Ceea ce nu se reuşise în zootehnie se încerca acum pe bietele femei forţate să devină mame cu părul alb, în timp ce multe erau deja şi bunici.

Încăpăţânată, natalitatea continua să scadă. Sexul, cel fără de care politica demografică rămânea o ridicolă utopie, devenise o aventură periculoasă în România. Partidul nu făcea nimic să ne crească apetitul. Iarna mai ales, când toate se agravau, până şi cel mai sănătos libidou putea muri îngheţat.

Nu cred că multe dintre pacientele mele trăiau mai confortabil ca mine. Locuiam pe atunci, într-o garsonieră la etajul patru unde apa rece urca doar câteva ore pe zi. Cea caldă mult mai rar. Eu eram unul din norocoşii care puteau face aproape zilnic un duş. Asta pentru că lucram în spital. Acolo mâncam, acolo mă spălam, acolo îmi petreceam cea mai mare parte a zilei.

Cada din baie era veşnic plină cu apă rece. O aruncam în toaletă, sau ne spălam cu ea într-un lighean mare, după ce o încălzeam puţin, şi asta doar dacă era gaz, care seara pâlpâia atât de slab, încât flacăra, dacă se aprindea, fâlfâia jalnic în cercuri gata să se stingă. Mai bine nu-l foloseam căci putea rămâne deschis peste noapte şi riscam să ne trezim dimineaţa în altă parte. Nici gazul parcă nu mai mirosea ca altădată. Curentul electric se oprea şi el la 9–10 seara însă puteam sta la lumânări, care mai creau ceva atmosferă. Dacă aprindeam mai multe, aveau şi un efect caloric însă ni se vedeau prea tare aburii care ne ieşeau din gură din cauza frigului. Deasupra tuturor acestor neajunsuri plutea frica de sarcină. Dintr-un motiv sau altul, sfârşeam de multe ori punându-ne treningurile groase, şosetele de lână, căciuliţele şi suflam învinşi în lumânare.

Pe străzile Bucureştiului încă se mai trăgea sporadic. Aşa-zisa Revoluţie nu se sfârşise încă şi una dintre primele legi instituite de guvernul provizoriu era cea de legalizare a avorturilor. O ţară întreagă a răsuflat uşurată căci se încheia un coşmar de 20 de ani. Orfelinatele din România, care ne-au făcut apoi celebri în toată lumea, sunt şi ele consecinţa aceleiaşi politici megalomane ale aceluiaşi monstru cu halucinaţii demografice.

Era la sfârşitul lui ianuarie 1990 şi treceam prin Piaţa Palatului din Bucureşti. Fosta reşedinţă regală era ciuruită de gloanţe, Biblioteca Naţională arsă, în jur – clădiri din care rămăseseră doar zidurile exterioare. Rănile erau uriaşe, însă eram se pare liberi în sfârşit. Mintea mea era în altă parte. În dimineaţa aceea mergeam spre Consulatul american unde eram programat pentru testul de echivalare a diplomei mele de doctor. Eram emoţionat. Mă obişnuisem cu imaginea coroanelor de flori aşezate în Piaţa Universităţii, cu clădirile afumate de lumânările care ardeau continuu. Trec prin pasajul subteran şi iată Ambasada americană, albă şi îngrijită ca o insulă a bunăstării şi siguranţei, ieşită din asfalt în mijlocul acestei lumi întoarse pe dos.

Deşi se trăsese în jur ca la război, nici măcar un glonte nu-i atinsese zidurile ori ferestrele. Odată ajuns înăuntru, mă aflu într-o cu totul altă lume. Se simţea izul bun al unei lumi aşezate, care se respectă. Pregătisem acest test mai mult de nouă luni, însă ultimele două nu mai deschisesem nicio carte, răscolit de lumea care se prăbuşea în jurul meu ca un joc de domino. Nu asta oare aşteptasem din totdeauna? Nu asta oare visasem ani în şir? Şi uite acum totul împlinit dintr-o dată, mult peste aşteptările noastre. Cel care şi-a tratat poporul ca pe cei mai răi duşmani, s-a dus de parcă nici n-ar fi fost vreodată. Ce frumos ne-a unit pe toţi, el, duşmanul nostru comun! Când l-am văzut acolo jos lângă zid, neputincios şi fără cuvinte, am şi început să ne întrebăm – „Ei, bine, şi de-acum încolo? Ce-o să facă turma rămasă fără păstorul dement? Un păstor, oricum, chiar dacă îşi împingea oile în prăpastie. Cine le va mai spune celor învăţaţi să se supună şi să asculte, ce să facă? Şi mai ales, cum rămâne cu comunismul, tovarăşi sau domnilor?!“

Coada celor care voiau să ne predea tranziţia creştea cu fiecare zi, iar televizorul şi radioul nu mai ajungeau să-i prezinte. Poeţii s-au oprit din scris şi ţineau cuvântări pe tancuri, actorii găsiseră alte roluri, dar nimeni nu le înmânase niciun scenariu, în schimb minerii, tot mai articulaţi, scriau cu cărbune pe frunţile intelectualilor derutaţi. Haosul post revoluţionar era în plină desfăşurare: apăreau eroi peste noapte, biografii false, dizidenţi de ocazie.

Şi eu ce fac acum? Eu, care nu cu mult timp în urmă aş fi făcut orice, chiar ceva disperat, doar să fug de aici, să scap de coşmar?! Acum că el s-a dus ca o ceaţă suflată peste noapte de pe Ţara Bârsei, mai are oare rost să plec, să-mi iau lumea în cap, acum când aici, la mine acasă, se naşte o lume nouă? Care e de fapt Lumea Nouă? Cea de peste ocean sau asta de acasă? La urma urmei ce aş lăsa eu aici? O garsonieră nenorocită nici aia a mea, o maşină obosită de atâtea reparaţii, trei rânduri de haine, ceva bani adunaţi din greşeală, o profesie pe care o iubeam, paciente, şi nu puţine, mă ştia tot oraşul, până şi preotul ortodox din capătul străzii mă întreabă zilnic dacă mai plec, căci soţia lui era gravidă gata să nască. Îmi las însă fiica pe care-o iubesc… Uite cum se înclină cântarul într-o parte, odată cu părinţii mei în vârstă, sora mea, familia ei, prietenii, Poiana Braşov, unde urcam când voiam, un univers care mă recunoştea şi pe care îl stăpâneam. Doamne, dar eu aici am chiar totul. Dincolo, un viitor nesigur. Cât să mai fac bilanţuri absurde, socoteli fără rost! Ce să mai pun pe partea cealaltă a balanţei ca s-o văd în echilibru?

Libertatea asta căzută din cer, ca o pasăre împuşcată în zbor, ne zăpăcise complet. Ne uitam la ea perplex, ca nişte animale scăpate dintr-odată din cuşti. Grădina zoologică se desfiinţase. Sunteţi liberi să faceţi ce vreţi, ni s-a spus, pădurea e în faţa voastră şi peste tot. Tocmai asta ne speria acum şi cei mai mulţi nu erau pregătiţi să supravieţuiască în libertate. Unii chiar începeau să aibă nostalgia cuştilor şi a îngrijitorului care le arunca resturi printre gratii. Acum nimeni nu le mai arunca nimic şi trebuiau să se descurce singuri.

Apăruseră alte fiare, cu blana schimbată, mai multe, mai sofisticate şi tot mai bine organizate. Nu mai aveam duşmanul comun, detestatul nostru duşman care ne crease iluzia solidarităţii. Asta şi voiau de la noi. Cât mai multă confuzie, vorbărie, să nu observăm noi, entuziaştii naivi ai Revoluţiei, cum dezamăgirea ia locul iluziilor. Asta simţeam în acea iarnă sângeroasă, fără zăpadă. Începusem să nu mai cred în nimic. Toată lumea voia de fapt puterea, nu găsirea soluţiei. Într-o zi am închis televizorul scârbit şi m-am scuturat ca un câine ieşit dintr-un râu în care era cât pe-aci să se-nece. Aveam să merg înainte pe drumul meu şi balanţa se va echilibra poate încetul cu încetul.

Testul meu american era oricum plătit aşa că nu aveam nimic de pierdut. Cel puţin aveam ocazia să mă confrunt cu o reală competiţie a valorilor. Examenul se ţinea în aceeaşi zi în toată lumea şi mii de doctori voiau să-şi încerce norocul. Din România eram programaţi doar 11. În Pakistan, doar într-un singur oraş, la Caraci, erau 800 de doctori înghesuiţi într-un garaj amenajat, iar în India câteva mii. Toţi trebuia să răspundem aceluiaşi chestionar cu întrebări „grilă“ sau multiple choice. Nici nu întorc bine prima pagină a testului, şi găsesc următoarea întrebare: „În România guvernul interzice în 1969 avorturile din motive demografice. Ce credeţi că reprezintă cele două grafice de mai jos: a. natalitatea b. mortalitatea generală c. mortalitatea infantilă d. morbiditatea infantilă e. mortalitatea maternă.

Nu-mi venea să cred. Deci se învăţa în şcolile americane despre acest sinistru experiment care ar trebui trecut între ororile gulagului comunist. Nu cred că cineva din grupul nostru a greşit răspunsul. Am ridicat cu toţii capul din hârtii şi ne-am privit unii pe alţii uimiţi şi trişti, ca într-un moment de reculegere. Noi văzusem cu ochii noştri cum mortalitatea maternă crescuse înfiorător, în timp ce natalitatea scădea cu fiecare an. Aş fi vrut ca şi marile mele întrebări să fie tip „grilă“, iar eu inspirat, la testul ce va urma al destinului, să le bifez pe cele bune. Întrebările mele aveau un singur răspuns, pe care eu urma să-l caut, fără nicio sugestie ajutătoare. Spre surprinderea mea, am trecut testul american atunci, la capătul acelei ierni de neuitat şi la capătul comunismului, care încă mai sfârâia ca un mosor ce continua să se învârtă cu toată aţa luată de pe el.

(sursa foto: edituramateescu.ro)