Labirintul îndoielilor (I)

„În fiecare poveste există o tăcere, o privelişte ascunsă, o vorbă nerostită – aşa cred eu. Pînă nu am rostit nerostitul, nu am ajuns la inima poveştii.” Orice poveste îşi are tîlcul ascuns în ea însăşi, sub învelişurile de cuvinte ce o alcătuiesc. Cu atît mai mult o poveste ca o Matrioșka, în care o nouă versiune a aceleiași istorisiri iese la lumină din inima de tăcere a variantei anterioare, fără a lămuri misterul, ci adîncindu-l cu mai multă voluptate. E neliniștitoarea impresie de stranietate pe care izbutește cu iscusință să o creeze J.M. Coetzee în tulburătorul său roman din 1986, Foe, cu atît mai surprinzătoare fiind această senzație, cu cît scriitorul sud-african își propune să reinventeze unul dintre cele mai rescrise mituri literare moderne, aventurile lui Robinson Crusoe. Nicio similitudine între eroul civilizator din romanul publicat de Daniel Defoe în 1719 și pasivul antierou de 267 de ani mai tîrziu, din cartea lui Coetzee, ce nici măcar nu are consistenţa pentru a constitui centrul de greutate al propriei sale poveşti, un „Cruso tut-mut şi ursuz” ce refuză să-şi ducă la îndeplinire propriul destin literar. Dacă soliditatea de monobloc a istorisirii lui Defoe impresionează şi azi prin simplitatea şi claritatea unei mit necreditabil, dar memorabil, fluiditatea şi indecizia scriiturii lui Coetzee determină cititorul să-şi abandoneze derutat obişnuinţe de lectură şi să ia parte la obsedantul travaliu al naşterii unei poveşti. De fapt, ceea ce Coetzee pune în scenă e moşirea unul lung şir de poveşti înlănţuite, ce doar aparent constituie „mereu aceeaşi poveste, versiune după versiune, născută moartă de fiecare dată”. Doar că, precum peştii incluşi succesiv unul în altul din Iona, variantele uneia și aceleiaşi poveşti se înghit și se devorează una pe cealaltă, împletind alte plase de cuvinte pentru a prinde în ochiurile lor inima abisală, de nerostit, a scriiturii.

Foe multiplică nu doar poveştile, ci şi potenţialii naratori ai acestora, aventurile lui Robinson ajungînd să se constituie asemenea unui puzzle cu variate piese lipsă, zone albe ale memoriei sau vagi reminiscenţe, nivelate de melancolie. Ironic, povestea centrală, a lui Cruso, este şi cea mai firavă dintre toate, ea se dizolvă treptat, odată cu proiecţia ei din planul concret în spaţiul rarefiat al ficţiunii, dar şi cu încercările repetate de a-i da o formă coerentă şi atrăgătoare. Iar principalul impediment în constituirea acesteia rezidă tocmai în refuzul lui Cruso de a-şi consemna amintirile, de a se mărturisi, el fiind cel mai îndreptăţit să preia rolul de povestitor al propriilor sale aventuri. Cruso, nu întîmplător cu numele incomplet precum figura trunchiată pe care acesta o reprezintă, se complace într-o stare inerţială, rezumată în deviza minimalistă „Dormim, mîncăm, trăim”. Iar o relatare cît mai apropiată de adevăr se constituie mai degrabă dintr-un anodin şir de negaţii, de reflecţii în jurul „bărcii pe care nu voia s-o construiască, şi a jurnalului pe care nu voia să-l ţină” şi a „uneltelor pe care nu voia să le salveze de pe epavă” şi a eliberării pe care o refuza cu obstinaţie. În condiţiile acestei pasivităţi autoasumate de ursuzul Cruso, Coetzee introduce în scenă o misterioasă martoră, Susan Barton, figura feminină ce ajunge accidental pe insula aproape pustie şi îi va ţine companie lui Robinson în ultimul an înainte de neaşteptata salvare, căreia îi va supravieţui doar femeia şi Vineri. Îndepărtat brutal de pe insula care devenise parte din trupul său, Cruso se stinge pe vasul ce îl poartă înapoi spre civilizaţie, în braţele lui Susan şi vegheat de credinciosul şi tăcutul Vineri. Treptat, odată cu metamorfozarea figurii masive şi sălbatice a lui Cruso într-un „personaj regesc”, „un erou care a înfruntat sălbăticia şi a ucis monstrul singurătăţii”, Susan îşi asumă rolul de povestitoare, încercînd să transcrie istoria eroului civilizator, încercînd să se elibereze din colivia de cuvinte în care s-a închis singură, cu sigiliul propriului condei.

Secţiunea mediană a romanului lui Coetzee prinde contur nu doar printr-un efort rememorativ al lui Susan în căutarea insulei pierdute, ci şi ca un jurnal ce consemnează pas cu pas rătăcirile povestitoarei în labirintul îndoielilor şi al nesiguranţei, al tatonărilor şi al retragerilor în carapacea unor tăceri deliberate. Misiunea de a scrie îi apare lui Susan mai degrabă ca o povară de care doreşte să se elibereze şi pe care nu o poate duce la bun sfîrşit de una singură, motiv pentru care apelează la un profesionist al scrisului, un scamator al parabolelor de tot felul, pe numele său (real) Daniel Foe, iar o dată ce acest trickster preia controlul, povestea o ia razna. Pe de o parte, ca o alternativă comercială la scriitura monotonă a lui Susan, căreia îi reproşează că insula din relatările ei e plată, fără lumini şi umbre, Foe deformează povestea lui Cruso, oferindu-se să umple zonele ei oarbe cu canibali şi piraţi. Pe de altă parte, el încearcă să o transforme pe Susan însăşi într-un personaj la cheremul propriei fantezii scriitoriceşti, încercînd să o absoarbă în poveste, neaşteptîndu-se ca îndărătnica eroină să opună rezistenţă, să refuze răspicat să se lase prinsă în pînza de păianjen a altei scriituri decît a celei împletite de ea însăşi: „Eu nu sînt o poveste, domnule Foe. Poate că te impresionez ca poveste, pentru că am început povestea despre mine fără nicio introducere, doar alunecînd peste marginea bărcii în apă şi înotînd spre ţărm. Dar viaţa mea nu a început în valuri. A existat o viaţă înainte de apă, care se întindea pînă la căutările mele disperate în Brazilia, şi de acolo pînă la anii cînd fiica mea încă era cu mine, şi pînă la ziua în care m-am născut. Toate acestea compun o poveste pe care nu doresc s-o spun. Nu doresc s-o spun pentru că nimănui, nici măcar dumitale, nu datorez nicio dovadă că sînt o fiinţă reală, cu o istorie reală în lume.” Dintr-o povestitoare a dublei poveşti a lui Cruso şi a ei însăşi, Susan îşi pierde şi ea, treptat, consistenţa şi se metamorfozează într-o fiinţă de hîrtie, o marionetă obscură, fantomatică, a lui Foe. Dar dacă şi acesta, la rîndul său, este doar o figură inconsistentă, alcătuită din cuvinte, manipulată din umbră de un magician necunoscut? Însă aceasta e o altă poveste…

J.M. Coetzee, Foe, Traducere din engleză de Irina Horea, Editura Humanitas Fiction, Bucureşti, 2016, 180 p.