Stelian Țurlea 
Cincizeci de ani – 28
Nu ştiam unde e Rubla, nici cât era până acolo, probabil era ceva distanţă dacă şoferul fusese atât de sceptic, el cunoştea cel mai bine zona. Mă rugam în gând ca tânărul să răzbată şi să ajungă unde îşi propusese, deşi n-aveam idee ce putea să facă, să aducă ajutoare, de acord, dar cum, mi-i închipuiam pe oamenii aceia săraci lipiţi pământului, fără haine cu care să reziste pe-o vreme ca asta, mai ales fără mijloace, cum să ne scoată ei dintre nămeţi. Dar mai ales nu-mi închipuiam că tânărul va ajunge la Rubla, eram convinsă că-l vor înghiţi nămeţii ca nişte nisipuri mişcătoare, cel puţin dacă tot avem să pierim cu toţii, cu el avea să se petreacă mai simplu, va îngheţa repede şi nu va mai şti nimic, pe când noi ne vom chinui în autobuz.
Viforul nu înceta, vâjâitul lui începea să-mi ia minţile. Dar până şi eu observam o schimbare, nu mai era o furie constantă, ci în rafale, se pornea viforniţa, se înfigea în autobuz, zgâlţâindu-l, se liniştea câteva secunde, pornea iarăşi. În clipele de linişte se auzeau sunete ciudate.
Lupii, a strigat bătrânul, şi s-a ridicat imediat în picioare, încercând să vadă ceva prin parbriz sau prin geamurile laterale pe jumătate acoperite cu zăpadă,
or să-l atace, a spus şoferul,
am înţeles pe loc la cine se referea, mi-am simţit inima în gât, mi se făcuse pielea de găină, nu neapărat de frig,
ies după el, a zis bătrânul,
eşti nebun, a strigat şoferul,
n-are nicio şansă dacă nu ies după el,
a înhăţat lopata mare şi a ieşit, a pornit în aceeaşi direcţie, îl vedeam, mai ales în momentele de relaxare uşoară a viforului, distingeam cum se îndepărtează, precaut, scrutând atent în toate direcţiile, apoi am văzut mai multe umbre săltând în zăpadă, le-a văzut şi şoferul în acelaşi timp,
ei sunt, a şoptit, mai mult pentru el,
şedeam amândoi pe treptele uşii deschise, nu ne mai temeam c-o să intre zăpada peste noi sau nu ne mai păsa, l-am văzut pe tânăr cum se întoarce încet spre autobuz învârtind lopata, înconjurat de patru lupi, se repezea când într-o parte, când în alta, încercând să-i sperie, fiarele săltau mereu mai aproape, l-a pocnit pe unul cu muchia ascuţită în cap, dăduse cu toată forţa, am văzut cum ţâşneşte sângele, fiara a rămas nemişcată, celelalte s-au repezit la ea să muşte, să sfâşie, câteva secunde tânărul a reuşit să se retragă mai aproape spre noi, şchiopăta, dar lupii s-au luat imediat după el, mai puţini, acum le auzeam şi urletele, atunci a intrat în acţiune şi bătrânul, învârtea lopata cu coadă lungă ca pe o sabie, zbiera sperând să-i şi sperie, îi pocnea peste bot, schelălăiau ca nişte câini, mârâiau, reveneau în forţă, îi pocnea din nou, retrăgându-se încet şi el pe urmele tânărului care se apropiase mult de autobuz, atunci am văzut că e rănit,
am coborât cu şoferul şi l-am târât spre uşă,
l-am împins spre scară,
lupii se apropiaseră periculos de mult, în salturi mari, eram îngrozită, bătrânul abia le mai făcea faţă, noroc că nu erau decât trei,
urcă, dracului, la volan, să poţi încuia uşile, l-am auzit strigând pe bătrân, şoferul a urcat să se aşeze în scaunul lui, am rămas doar eu să-l trag pe tânăr în sus pe trepte, era îngrozitor de greu, îi curgea sânge dintr-un picior, lăsase o urmă groasă, nu mai avea putere, s-a săltat în cele din urmă, s-a prăbuşit pe intervalul dintre rândurile de scaune,
dar bătrânul rămas afară nu reuşea să urce şi el, lupii erau la un pas, îi împungea cu lopata, nu se lăsau duşi,
aruncă-le, maică, bucata asta de carne, mi-a spus una dintre bătrâne care venise lângă mine cu nişte coaste de porc învelite în ziar, am desfăcut ziarul, am coborât pe scări, am aruncat bucata de carne peste capul bătrânului, un lup a sărit s-o înhaţe şi ceilalţi doi s-au aruncat asupra lui să i-o smulgă din bot şi-n clipa aceea, bătrânul a reuşit să urce şi şoferul a închis uşa,
Dumnezeule, a strigat, lăsându-se pe spate în scaun, de credeam că a păţit şi el ceva.
Tânărul gemea întins între scaune,
te-au muşcat, l-a întrebat bătrânul,
a dat din cap, era evident,
bătrânul s-a uitat atent dacă mai are vreo rană, o mânecă a pufoaicei împrumutată de şofer era sfâşiată până la umăr, sigur dacă n-o avea tânărul ar fi fost mort,
ştii să legi o rană, m-a întrebat,
da, am dat şi eu din cap, incapabilă să vorbesc, nu era să-i mai şi spun că leşin când văd sânge,
a scos un briceag, i-a spintecat pantalonii de la brâu până jos, tânărul purta ismene, norocul lui, le-a spintecat şi pe acelea, a tăiat tot cracul, fâşii, fâşii, altfel nu ştiu unde găseam nişte cârpe să-i opresc sângerarea, n-aveam decât cele două batiste ale mele pe care n-apucasem să le folosesc, peste ele mi-a turnat bătrânul din belşug nişte ţuică dintr-o sticluţă ascunsă la sân, le-am apăsat pe rana adâncă, tânărul a urlat, bătrânul mi-a dat fâşiile să-i leg muşcătura de la pulpă, câteva erau deja îmbibate cu sânge, le storceam şi legam strâns, cât mai strâns, se îmbibau imediat de sânge, mi-era rău de-a binelea, nu ştiam ce să fac, atunci o bătrână mi-a dat un ştergar lung, cine ştie ce învelise în el, mirosea a urdă, dar era nou şi gros, i-a înfăşurat pulpa tânărului, bătrânul m-a ajutat să fac un nod,
pe urmă m-am lăsat pe spate, m-am uitat la mâinile mele pline de sânge, mi s-a făcut rău, nu cred că mai aveam puls, nu ştiu nici dacă mai respiram,
eşti al naibii de curajoasă, domnişoară, l-am auzit pe bătrân spunând, ca printr-un văl, asta trebuie să se ştie,
zâmbeam, la ce naiba, ca să folosesc tot limbajul lui, mi-ar ajuta.
Dar nu se terminase.
Singurul care a avut până la urmă noroc a fost tânărul, leşinase şi n-a mai ştiut nimic.
Lupii erau întărâtaţi de mirosul şi urma de sânge, urlau în jurul autobuzului, se repezeau cu labele şi boturile în geamuri, le vedeam colţii şi rânjetul, eram sigură că până la urmă vor reuşi să spargă o fereastră, era destul ca să pătrundă înăuntru, n-aveam de gând să mă resemnez după ce bătrânul îmi spusese vorbele atât de frumoase, dar nu mai aveam forţă, prea se întâmplaseră multe într-o seară.
Şedeam nemişcaţi, nu voiam nici să-i aţâţăm, dar nici nu mai aveam puteri, şi în timpul ăsta viforul se dezlănţuise din nou, frigul era din ce în ce mai pătrunzător, mă dureau oasele, carnea peste tot, eram convinsă că dacă nu mă mişc mă transform într-un bloc de gheaţă.
Atunci şoferul a pornit din nou motorul, nu ştiu câtă motorină mai avea, s-o fi gândit că, dacă tot murim, măcar să mai amâne momentul în care îngheţam, dar zumzetul motorului a avut un efect neaşteptat, a potolit lupii care au dat uşor înapoi, şedeau la distanţă în faţa autobuzului, în evantai, luminaţi de faruri, mârâiau fără încetare, dar n-au mai sărit pe geamuri, în scurt timp n-am vrut să-i mai privesc, am închis ochii,
mă gândeam că pe drumul acela n-avea cum să mai fie nimeni în afară de noi, nici oameni, nici animale, de unde ajutor,
în ochii bătrânelor care văzuseră multe la viaţa lor întrezărisem disperare, nici ele nu trăiseră o asemenea viforniţă, sau poate uitaseră, pe toate le uiţi după o vreme,
bărbaţii încercau să se ţină tare,
n-aveam nici apă, nici mâncare,
ningea fără speranţă să se oprească, troienele se formaseră cât casa,
albul zăpezii părea orbitor în lumina farurilor,
îmi închipuiam cum era în sat, cu case gemând sub greutatea nămeţilor, pereţii de paiantă pârâind, gata să se frângă, ziduri care se îmbibau de apă,
cineva întindea o pătură peste mine,
am adormit.
(din romanul ”Cincizeci de ani”, Editura Tritonic, 2013)
