Camelia Radulian 
Râzi de dragoste pentru că nu-ți mai aduci aminte de când un om al acestui pământ nu ți-a mai spus ești viața mea
râzi de ea, o negi, o batjocorești, o spumegi, o scuipi printre dinți pentru că e totuși singura roată a lumii, singura, singura,
și fiindcă știi că nu există adulter, ilegal, legal, bull shit, dosare, ștampile, nici hârțoage care să aprobe timpul și locul vieții tale
când ai voie sau nu
să tremuri de drag, să te usuci, să urli, să nu mai vrei să respiri
râzi pentru că nu-ți mai aduci aminte când ai băut în pieptul cuiva un pahar cu șampanie
și bulele ei s-au spart într-un hohot de râs și tu ai plutit pe sângele încins ca pe un fluviu
Și altcineva ți-a traversat cândva arterele și ți le-a smuls
dar acela era nu om, era stea cu dinți, era peșteră, o namilă verde,
era universul care te săruta și te izbea de pereți și apoi îți dormea în brațe
era Dumnezeu care stătea în genunchi și schincea, era un orb cu o Atlantidă înfiptă în spate
Era dragostea, chiar ea era,
era apocalipsa, iar creierul tău era un incendiu care dobora păduri de stejari vechi de peste 4 milioane de ani și aducea în lumină oase de pește și glezne de străbuni legate cu funii, și leagănul tău de copil,
în plină ploaie, un geamăt infinit în care s-au prins scaieții icoanelor și unghiile tale și inima
râzi ca un neghiob de tot ceea ce auzi acum
râzi fiindcă plângi
râzi de dragoste pentru că ea, pur și simplu,
există.
