Visuri destrămate în jurul întâmplării

Forfota sporise de la o gară la alta. Iar acum, ziua-n amiaza mare, muncitorii se adunaseră pe lângă vagoane, să le descarce. Îi păru rău că n-a coborât la curbele ce-l ispitiseră când trenul se opintise la urcuş. Se furișă pe partea opusă peronului, acolo nu era nimeni încă, alunecă pe lângă vagon și se pierdu într-un hățiș. Nici măcar n-apucase să vadă unde e. Putea fi Râșnov? Cel mai probabil, socotea, ajunsese pe lângă Brașov.

Ar fi putut merge la tanti Aspazia, la Timișu de Sus. Dar era riscant. Pentru prima dată, își percepea rațional condiția de vânat. Îl vor căuta acolo unde ar fi firesc să se îndrepte mai întâi. La Ilinca, nici vorbă așadar. Dar la Brăila, la Radu – el însuși fugar din calea noii lumi?

Știa că e un singuratic înainte să fie obligat la exercițiul ăsta. ”Nu știi să-ți faci relații, băiete!” Și dacă le-ar fi avut, i-ar fi fost de folos? Relațiile sunt bune când te aruncă în avion, la momentul potrivit, să zicem cu un mesaj pentru Frederic Nanu, la Stockholm, să reia tratativele cu madam Kollontay. Și, când ajungi acolo, să afli că în urmă s-a pornit iadul, iar un domn, precum Niculescu-Buzești, ajuns ministru de externe exact în ziua aia de 23 august 1944, să te numească în post pentru a te feri de belele.

”Pentru asta, nu e de ajuns să te cheme Djuvara”, zâmbise Victor, unul dintre ultimii Grădișteni care mai purtau numele vechii stirpe boierești. ”Mai trebuie să și scapi din Sankt Petersburg, când ai numai un an, taman în ziua revoluției din octombrie.”

Erau uniți între ei acești veri, Neagu Djuvara și Victor Grădișteanu, după ce neamurile lor se dușmăniseră, sute de ani, pentru moșteniri și putere. Își descopereau, bonomi, trecutul ţesut în ramuri de familie, ducând când către tronul Moldovei, când spre cel al Țării Românești. Iar poveștile de familie se sfârșeau mereu cu nelipsita promisiune, pe cât de impersonală, pe atât de sortită să rămână neîndeplinită, câtă vreme ei erau condamnați să se zbată să fie vrednici de numele moștenit: ”s-ar putea scrie un roman fabulos pe tema asta”…

La Victor, putea fi o variantă, dar habar n-avea pe unde era, nici cum l-ar fi primit. Dincolo de răceala ultimilor ani, dincolo de certurile de tinerețe, era unul din foarte puținii cu care simțea, oricât de rar se vedeau, că s-au despărțit cu o zi-două în urmă, pentru a-și trage sufletul, ca în studenție, după o noapte de discuții pătimașe, lângă nişte sticle de vin.

Cu Victor, vinul era un detaliu, la care boieria obligă. Cu Radu, era personajul principal, care se făcea punte între ei, iar la nevoie zid ce-i ferea de un București tot mai agitat, pe măsură ce locul bombardamentelor aliate era luat de demonstrațiile violente ale comuniștilor.

”Cum dracu’ să nu le fim recunoscători eliberatorilor noștri: nemții ne-au târât în nebunia lui Hitler, anglo-americanii ne-au terorizat doi ani cu avioanele lor, iar rușii scot la suprafață toată mizeria care colcăia într-o lume deja putredă”, rânjea amar Radu, cerând încă o carafă, în vreme ce el se străduia să-l convingă să continue acasă. ”Nu, mă, ți-ai luat nevastă, casa-i pentru nevastă. Nu pentru prieteni beți!” Și când începea să facă scandal și Simeon voia să-l potolească, protesta: ”Lasă, că mă scoate frate-meu, hehehe!” Behăitul acela ascundea o amărăciune neașteptată, de care voia să fugă cu o barcă, de când pricepuse că nu mai are nici măcar dreptul să se îmbete în voie.

”Sim, hai să facem o corabie și să pornim în jurul lumii. Undeva, tot vom găsi un colț în care nebunia omului să nu fi făcut prăpăd. Hai, mă, în Țara de Foc!” Și se contraziceau ore în șir despre clima și statutul Țării de Foc. ”Treaba ta, să știi că strâng bani pentru corabie. Mă paște Indexul. Faptul c-am fost ofițer nu mă mai scapă și a doua oară de legea epurației.” Și Radu bătea îngrijorat cu degetul în masă, căutând o ieșire, iar cuta dintre sprâncenele groase trăda, în mod curios, nu nervozitate și îngândurare, cât o tristețe ce creștea pe chipul distins și, altădată, vesel.

”… pagini antisovietice din Un port la răsărit, unde corabia d-sale ancorase să descarce toate invectivele pentru țara despre care se vorbește”.

Era miez de noiembrie și penumbra afumată și puturoasă a cârciumii îi apăra. ”Veac nou! Așa se cheamă gazeta asta care-mi hotărăște destinul. Așa începe pentru mine veacul nou…”

Radu era un scriitor cu ghinion. Numai el nu voia să vadă asta. La sfârșitul lui ‘39, primul lui volum, cu impresii de călătorie prin Germania, în ”toamna războiului”, fusese îngropat de ritmul alert al declarațiilor de război și, apoi, de evoluția frontului. Dar a fost suficient ca să i se lipească eticheta de filo-german. Ceea ce fusese prost văzut, în condițiile Diktatului de la Viena, nu mai era rău o dată cu alianța încheiată de Antonescu. Dar necuratul, numai el desigur, îl pusese pe Hitler să invadeze Belgia, taman în ziua în care al doilea lui volum, ”Orașul cu fete sărace”, apărea în vitrina librăriei Alcalay. Și nuvelele trecură neobservate. După un an, ”Un port la Răsărit” răzbună aceste încercări, iar ”Anotimpuri” și, mai ales, ”Flăcări”, l-au impus apoi ca scriitor, orișicât au strâmbat din nas unii critici, inclusiv, spre dezamăgirea lui Ceatal, George Călinescu. ”Radu Tudoran face romane comerciale ca un Cezar Petrescu mai dilatat”, îl taxase în compendiul lui de istorie a literaturii, dând apă la moară celor care-l criticau din perspectivă valorică, pe lângă rătăcirea ideologică.

”Uite, vor să-l scoată de la catedră!”, strigă Simeon, cu satisfacția răutăcioasă că toate se plătesc în viață, aici, pe pământ și, din fericire, mai repede decât cred unii. Marelui critic i se înfundase: tovarășii de drum își făcuseră datoria, puteau fi trași pe linie moartă, pentru a nu întina revoluția cu moderația lor, cu trecutul de proslăvire a regelui Carol al II-lea şi cu simpatiile țărăniste, iute şi, iată, inutil convertite în stângismul de ocazie – suficient, desigur, la vremea lui, pentru a intra în Parlament, cu valul de oportuniști din partide de buzunar, precum Partidul Național Popular al marelui critic.

Dar Radu strâmba de pe acum scârbit și-i propunea hotărât o altă lume: ”Îl prefer pe Joshua Slocum lui G. Călinescu. Măi Sim, Slocum măcar a murit înecat cu apă curată de mare, nu cu rahat”.