Stelian Țurlea 
Cincizeci de ani – 27
Rubla era un sat de deportaţi, cu domiciliu obligatoriu, li se spunea, la vreo zece kilometri de Însurăţei, în inima Bărăganului, nimic în jur cât vedeai cu ochii, pe undeva curgea Călmăţuiul, dar nu-l localizam, un sat care nu exista pentru nimeni, pe nicio hartă, chiar dacă lumea îl ştia, n-aveai voie să vorbeşti despre el, n-aveai voie să te duci acolo, toatea astea le aflasem când abia mă mutasem, văzusem în piaţă un bărbat tăcut cu un rucsac în spate care făcea cumpărături şi le îndesa în rucsac, dar se ferea de toată lumea, am întrebat pe cineva ce-i cu el, a ridicat din umeri, un om, a zis, pe urmă la şcoală mi s-a spus. Aveau voie să se deplaseze pe o rază de zece kilometri, nu mai mult. N-aveai voie să intri în vorbă cu ei, rucsacul era de un anumit fel, un semn de recunoaştere, dacă te vedea vreun miliţian abordându-l erai pe loc săltat. Aşa mi s-a spus, poate doar ca să mă sperie.
Miliţia şi Securitatea aduseseră aici, cu vreo zece ani în urmă, din Banat, şvabi, sârbi şi români înstăriţi, le ziceau chiaburi, strămutaţi doar cu ce putuseră să ia cu ei în vagoanele de tren, când refuzaseră colectivizarea forţată, câteva sute de familii coborâte în câmp, bătrâni sau bărbaţi în putere, femei şi copii, familii întregi, li s-a arătat întinderea cu ţăruşi bătuţi în pământ din loc în loc, unde trebuiau să-şi sape bordeie mai întâi, să sape pentru fântâni, să muncească pământul, să-şi obţină hrana, să-şi ridice case, sau să moară. Să li se stârpească rădăcinile. Cei mai mulţi s-au încăpăţânat să reziste. Aduseseră lopeţi şi hârleţe şi au săpat gropi, luaseră saci de grâu şi l-au semănat, aduseseră câteva găini care s-au înmulţit. În mirişte a crescut un sat. Bordeiele erau în pământ, apoi şi-au ridicat case deasupra pământului, din pământ amestecat cu paie, au mers în mlaştină şi au luat stuf pentru acoperişuri. Peste un an sau doi, la intervenţia lui Tito, sârbii au fost duşi înapoi în Serbia, casele lor au rămas goale, dar au fost aduşi în loc, cu camioanele, deţinuţi politici şi preoţi condamnaţi. În apropiere erau plantaţii întinse de bumbac şi orz, doar o mână de oameni ştia de ele, Bumbăcari, Măzăreni, Schei, nici astea nu erau pe vreo hartă, îi obligau să muncească acolo, cu norme, ziua întreagă, păziţi, fireşte, noaptea săpau pentru casele proprii. Sărace, răzleţe, dar destul de apropiate una de alta, să se poată ajuta în caz de nevoie. Mureau pe capete, erau aduşi alţii. Cine a rezistat s-a eliberat după un timp, dar n-a mai plecat nicăieri. N-aveam voie să vorbesc despre lumea asta, probabil aş fi fost dată afară doar pentru că ştiam de existenţa ei. Cu localnicii era altceva.
Chiar vrei să te duci, a întrebat după un timp şoferul,
chiar vreau, răspundea tânărul care îşi lega nişte cârpe date de şofer peste pulpe, sub pantaloni, deasupra bocancilor şi-şi schimba pulovărul propriu cu şuba şoferului mult mai voinic, aproape că înota în ea, şi-a strâns-o peste brâu cu mai multe sfori.
Ce să-ţi spun, l-a întrebat bărbatul mai bătrân,
să mă-ntorc,
bine, să te-ntorci, şi când să coboare l-a oprit, ia-ţi lopata mică cu tine.
După ce a coborât din autobuz, tânărul a înaintat în nămeţi spre dreapta, se înfunda în zăpadă până dincolo de glezne, apoi până aproape de şolduri, îmi închipuiam cât de mare trebuie să fi fost troienele mai încolo, ţinea lopata în faţă, ca şi cum îşi croia drum, după vreo cincizeci de paşi nu l-am mai văzut.
Am aşteptat.
E îngrozitor să aştepţi.
Mai ales când ştii că poţi să şi mori. Nu mă gândeam c-o să murim acolo, dar văzându-le pe bătrâne cum se închinau, spuneau rugăciuni şi boceau, mai aveam puţin şi-mi pierdeam şi eu cumpătul. Am fost la un vârf de cuţit să mi-l pierd.
(din romanul ”Cincizeci de ani”, Editura Tritonic, 2013)
