Cărțile

Scris în 1876, an obositor și demoralizant pentru Eminescu, poemul Cărțile se remarcă prin aceeași surprinzătoare voioșie, proprie și altor poeme datând din acel an. Un titlu mai potrivit decât Cărțile ar fi fost Trei maeștri. Eminescu aduce în prim-plan, succesiv, trei mari spirite, de la care declară că a învățat tot ceea ce trebuia să știe: Shakespeare, Schopenhauer (nenumit) și, surpriză, iubita sa! Pentru ca să nu strice surpriza, el folosește masculinul pronumelor și adjectivelor atunci când se referă la ea, astfel încât abia când ajungem la ultimele versuri ale ultimei strofe înțelegem că este vorba de o femeie:

„Dar despre-acela, ah, nici vorbă nu e./ El e modest şi totuşi foarte mare./ Să tacă el, să doarmă ori să-mi spuie/ La nebunii − tot înţelept îmi pare./ Şi vezi, pe- acesta nu-l spun nimănue./ Nici el nu vrea să-l ştie orişicare,/ Căci el vrea numai să-mi adoarmă-n braţă/ Şi decât tine [adică decât Shakespeare! n.n.] mult mai mult mă-nvaţă!”

Acest final neașteptat face ca mărtusirea să pară mai curând un joc, un exercițiu de retorică galantă, decât o recunoaștere a meritelor unor mentori. Și totuși, cea mai mare parte a textului, scrisă la persoana a doua și adresată lui Shakespeare, este de o evidentă gravitate. Eminescu are față de Shakespeare atituidinea pe care o va avea Kazantzakis față de El Greco. Îl consideră o instanță artistică supremă:

„Shakespeare! adesea te gândesc cu jale,/ Prieten blând al sufletului meu;/ Izvorul plin al cânturilor tale/ Îmi sare-n gând şi le repet mereu./ Atât de crud eşti tu, ş-atât de moale,/ Furtună-i azi şi linu-i glasul tău;/ Ca Dumnezeu te-arăţi în mii de feţe/ Şi-nveţi ce-un ev nu poate să te-nveţe.// De-aş fi trăit când tu trăiai, pe tine/ Te-aş fi iubit atât − cât te iubesc?/ Căci tot ce simt, de este rău sau bine,/ − Destul că simt − tot ţie-ţi mulţumesc./ Tu mi-ai deschis a ochilor lumine,/ M-ai învăţat ca lumea s-o citesc,/ Greşind cu tine chiar, iubesc greşala:/ S-aduc cu tine mi-este toată fala.”

După ce am citit aceste două strofe, merită să le recitim ca să întârziem asupra unor subtilități. Eminescu spune „Shakespeare! adesea te gândesc”, nu „Shakespeare! adesea mă gândesc la tine”. Te gândesc înseamnă foarte mult, înseamnă și te cuprind în mintea mea și îți retrăiesc viața. Poetul obține maximum din folosirea verbului a gândi.

Se remarcă și complexitatea portretului spiritual făcut lui Shakespeare:

„Atât de crud eşti tu, ş-atât de moale,/ Furtună-i azi şi linu-i glasul tău;/ Ca Dumnezeu te-arăţi în mii de feţe/ Şi-nveţi ce-un ev nu poate să te-nveţe.”

Eminescu admiră conștiința atotcuprinzătoare a dramaturgului (care avea să fie evidențiată de mulți critici și istorici literari în secolul douăzeci). Iar omagierea nu este convențională (ca aceea îndreptată către Aron Pumnul în Lăcrămioarele învățăceilor), ci se bazează pe recunoașterea contribuției concrete a lui Shakespeare la formarea poetului român: „M-ai învăţat ca lumea s-o citesc.”

(În studiul său, Eminescu și Shakespeare, Tudor Vianu identifică numeroase ecouri ale dramaturgiei shakesperiene în opera lui Eminescu, mai numeroase decât s-ar putea crede la prima vedere.)

În sfârșit ne atrage atenția și declarația impresionantă prin radicalitate:

„Greşind cu tine chiar, iubesc greşala”

Această asumare dramatică a erorii, ca un preț plătit pentru atingerea a ceva înalt, o vom regăsi peste o sută de ani la Ioan Alexandru, în neuitatul său poem Oedip:

„De-ar fi să îți ucizi nu tatăl,/ ci propria ta țeastă zdrobind-o zi cu zi/ sau fiicei tale-n pântec să-i otrăvești odorul,/ tot să te naști, pentru a fi, a fi./ Chiar dacă drumul duce nicăieri,/ chiar de nu-i drum, ci numai o eroare,/ eroarea însăși e un ce nebun/ cum vina mea mi-e stranie onoare.”

(text apărut în România literară nr. 5-6/ 2018)