Adriana Ungureanu 
Uneori e nevoie de mai bine de 130 de ani pentru a înțelege destinele care la un moment dat s-au intersectat. Dacă ne-am cunoaște viețile mai bine, ne-am împărtăși experiențele, poate am crea împreună alte amintiri și, în consecință, am crea o altă istorie.
”…aflând că este înființat un liceu de fete, anume ”Sevigné”, al cărui program coprinde aproape toate materiele pentru bacalaoreat, m-am înscris în acest colegiu. M-au primit în clasa a III a, adică a V a la noi. …” spunea Iulia Hasdeu tatălui său într-o corespondență din 4/16 septembrie 1881, pe care am identificat-o în cartea Jenicăi Tabacu, ”O corespondență pentru eternitate”, publicată în 2016 la Editura Vestala din București. Ei bine, tocmai această informație m-a determinat să programez o întâlnire în Franța, la liceul menționat, în ciuda faptului că adresa din scrisorile Iuliei nu mai coincidea cu cea din zilele noastre.
”Dar de ce te duci? Ce treabă ai tu cu liceul când nu mai e la aceeași adresă? Pierzi timp, acolo nu vei face nimic!” cam acestea au fost reacțiile din partea celor care cunosc mai mult sau mai puțin subiectul care mă pasionează. Să fiu sinceră, eram pe punctul de a mă lăsa influențată de aceștia și, totuși, ceva din mine mă îndemna să nu merg la întâlnirea programată cu mâna goală, să iau cu mine măcar o carte de-a Iuliei, un text bilingv, neapărat în franceză. Dacă aș fi răspuns acestor oameni sceptici ”este dorința ei!” aș fi respectat mitul care se propagă referitor la ”prezența fantomatică” a ei. Dar nu, spre dezamăgirea celor pasionați de ocultism, a fost dorința mea, din dragoste pentru personajul meu. Mi-am zis că poate e un moment bun să le amintesc celor de acolo că această ființă a trecut pe la ei cândva. Și să le povestesc despre ea, arătându-le cât de cunoscută a devenit în țara sa. Dincolo de pasiune, era bineînțeles și un oarecare interes, fără prea multe așteptări, dorindu-mi oarecum să aflu dacă ei știau totuși ceva despre ea sau să obțin vreo informație care să mă ajute în scrierea cărții mult visate.
După ce au trecut 130 de ani de când a plecat dintre noi, timp în care s-au publicat vrute și nevrute despre Iulia Hasdeu, ce aș mai putea scrie eu ceva nou? Când ești la început de drum, fără susținere, fără să faci parte din vreun grup de influență, fără să ai părinți celebri, dar știi că ești înzestrat cu tot felul de calități și de posibilități nu-ți rămâne decât să muncești, să ”sapi” cu propriile instrumente, până descoperi acea sămânță de informație care te ajută să găsești un plus față de cei de dinaintea ta.
Așa că iată-mă ajunsă la Sevingé, în ziua de 19 februarie 2018, ora 14.00. În așteptarea directoarei, care a ținut să mă cunoască neapărat, am avut prilejul să studiez câteva fotografii din diverse perioade ușor de încadrat ca timp, pricepându-mă oarecum la modă, după hainele purtate de cei din poză: fuste până la genunchi, erau după 1930, rochiile lungi înainte de 1900. Instinctiv, am remarcat-o pe directoarea care bănuiam să fi fost de pe vremea Iuliei, fără a fi ajutată de vreun indiciu specific. Este greu de descris în cuvinte emoția așteptării, chiar dacă Iulia nu a pășit prin locul unde mă aflam și clădirea era cu totul alta, într-un cu totul alt cartier. Dar îmi era suficient să am înaintea ochilor o fotografie cu oameni care au cunoscut-o și să mă invadeze amorțeli și furnicături.
Odată sosită directoarea actuală, aceasta mi-a dezvăluit că e-mail-ul meu i-a dat o idee. Întârziase, pentru că tocmai cotrobăia de câteva ore prin arhive, încercând să afle ceva despre Iulia. Mi-a spus: ”Vă mulțumesc mult că mi-ați scris! Vă datorez o idee: mă gândesc să refac istoria acestui liceu, să identific foști elevi și să creez un colț cu cei care au devenit cineva în viața lor. Iulia Hasdeu își merită un loc de onoare la noi! Acum vin de la arhivele noastre și am constatat că avem foarte mult de muncă până vom face ordine! Am constatat că dispunem de dosare de după război, din perioada interbelică și foarte puține informații înainte de 1900, adică de când s-a înființat liceul și era Iulia la noi!”
Aveam să aflu ceea ce bănuiam: ei nu știau nimic despre ea. Deci nu mersesem degeaba acolo, aflaseră abia atunci de la mine. Când discuția s-a îndreptat spre Iulia, am înmânat cartea cu panseurile ei, ”Cugetări”, publicată de Editura Saeculum în 2010, și le-am promis că voi trimite cele trei volume ale ei de poezii, povestiri și nuvele, în limba franceză. Atunci, directoarea, o femeie extrem de gentilă și de flexibilă în gândire, mi-a spus ceva la care nu mă așteptam:
”Să știți că îmi doresc mult să-mi trimiteți volumele ei, poate le introducem în lista de opțiuni pentru susținerea lucrării finale, care se susține la noi înainte de examenul tradițional de bacalaureat! Ca fostă elevă a noastră, chiar dacă a studiat puțin… era tare greu atunci… multe renunțau… dar merită să fie promovată! Elevii noștri trebuie să-i cunoască pe cei care au studiat în liceul nostru!” Să nu pară că exagerez, m-am conformat sfaturilor primite de la vârstnici, de a nu participa niciodată singură la o întâlnire, ci de a avea un martor, în cazul meu, nimeni alta decât prietena mea, Roxana, care era deja în al nouălea cer de fericire, convinsă că aceasta a fost voia Iuliei.
Mulțumită că pot face ceva pentru Iulia Hasdeu mai mult decât a scrie un roman, am plecat de la Sevigné cu o carte primită în dar, despre personajul care a marcat existența liceului, doamna directoare din fotografia despre care v-am povestit, Mathilde Salomon. Cum am ajuns acasă, la București, am reluat corespondența de care am pomenit mai sus și iată ce am găsit într-o scrisoare pe care Iulia i-o scria tatălui în data de 7 septembrie 1883: ”…Voi începe colegiul pe 1 octombrie. Noua directoare, dra Salomon, această evreică până în vârful unghiilor după cum o numește Margaret Scott, este o persoană distinsă, dar severă, chiar rea. A operat multe schimbări în colegiu… Asta mă enervează mult …” Apoi, în data de 26 februarie 1884, o altă relatare de-a Iuliei făcea referire la același personaj ”Ieri am fost la colegiu, la un bal costumat….M-am îmbrăcat în țărancă româncă; …. Dra Salomon nu se mai sătura să-mi admire costumul: ”Ah! Ce frumos este! Ce bogăție! Cât de bine vă vine! Este o minune!”.
Oare puteți înțelege sentimentul când o carte publicată în România și o alta în Franța povestesc despre aceiași oameni și același moment istoric într-un mod complementar, suficient cât să pot vedea întregul? Acea Margaret Scott, profesoara de engleză a Iuliei, avea să participe la evenimentele de douăzeci și cinci de ani, apoi de cincizeci de ani de la înființarea liceului …
Iulia Hasdeu s-a retras de la colegiul Sevigé în 1884. Ce a urmat după, viața a făcut ca ea să mai știe foarte puțin despre doamna Salomon, aceasta din urmă, mai nimic despre Iulia. Două ființe care aveau să se remarce în istoria țărilor lor și-au intersectat viețile aproape doi ani și atât, iar eu, acum, la 130 de ani de distanță, studiez viața Iuliei, primesc cartea ”L’ecole des jeunes filles Mathilde Salomon” de la directoarea actuală și știu sigur că nu întâmplător, oferindu-mi-se șansa să le vizualizez în calitate de observator și să înțeleg ceea ce niciuna dintre ele nu a înțeles atunci.
După o primă răsfoire descopăr că Iulia nu avea de unde să cunoască experiența grea a doamnei directoare, care, pe lângă viața grea a unei familii cu unsprezece copii, tocmai pierduse un foarte bun prieten și mai mult ca sigur omul iubit, cu un an înainte de a veni la liceul unde studia Iulia deja de doi ani. De aceea era sobră și părea uneori rea, cu toate că din mai multe corespondențe reiese că o plăcea pe Iulia. La rându-i, doamna directoare nu cunoștea viața Iuliei, care fusese smulsă din căsuța ei, pentru a se muta printre străini, departe de prieteni și mai ales de tatăl ei drag, suportând o despărțire dureroasă a părinților, chiar dacă nu a fost niciodată oficială.
Cine este Iulia Hasdeu, cunoaștem cu toții. Dar cine este Mathilde Salomon, vom afla mai multe data viitoare. Îmi propun să scriu trei articole pe această temă. Deocamdată, acesta este primul și vă spun, în această introducere, că în octombrie 1906, această doamnă a primit distincția ”Ordinul Legiunii de Onoare”, care rareori se acorda femeilor (cu atât mai puțin celor de etnie evreiască) și avea să contribuie la configurarea sistemului de învățământ actual din Franța. Metodele sale pedagogice originale, felul în care a organizat curricula liceului, rentabilizând situația financiară a liceului, atrăgând tot mai multe eleve într-o epocă în care lumea aparținea bărbaților, iar familia era singura șansă a femeii, modul în care a schimbat mentalități și vieți, toate au în final implicații economice ce vor fi relatate pe înțelesul tuturor.
În următoarele două articole voi povesti cum funcționează această entitate privată din 1880 până în zilele noastre. Sper să vă placă!
