Literatura de azi 
Cotroceni, Duminică 18 Noembrie/ 1 Decembrie 1918.
Ne-am întors cu adevărat, ne-am întors acasă după un surghiun de doi ani. Să îndrasnesc oare să rostesc marele cuvânt? Ne-am întors triumfători!…
Adjectivele sună parcă a gol, când vrei să pui toate pe hârtie. A fost o zi de entuziasm, de delir, în pofida greutăților de transport și a distrugerii lăsate de dușmani; până și vremea ne-a fost propice, însă ploile torențiale prăpădiseră cu totul drumurile stricate dinainte. Trenul nostru ajunse totuși aproape la ceasul prescris… Pe cap purtam o căciulă de astrahan cenușiu, cu o curelușă sub bărbie, care-mi dădea înfățișarea unui flăcău voinic și bucălat… Acest costum era completat de o lungă manta milităreasca, cenușie cu guler de blană…
Am fost întâmpinați la gara Mogoșoaia de generalul Berthelot și de câțiva ofițeri francezi și englezi și, bineînțeles, de generalii noștri, în frunte cu Prezan.
Era acolo și Radu Rosetti cu un zâmbet strălucit pe chipul lui prietenos. Își poate cineva închipui cu ce adâncă sguduire ne-am salutat. Caii ne așteptau la gară. Eu trebuia să încalec pe marele și voinicul Jumbo, o adevărată namilă plin de putere, care nu se lăsa turburat de nici un fel de sgomot. E o făptură înțeleaptă, vrednică, de încredere, tocmai ce-mi trebuia în această zi de manifestații furtunoase.
Carol intrase călare în oraș, în fruntea regimentului său, iar fiicele noastre plecaseră înainte într-o trăsură trasă de patru cai. Noi am pornit cei din urmă. Regele cu mine, Niky deoparte și generalul Berthelot, de cealaltă. După noi veneau generalii și toți adjutanții noștri și astfel trecurăm solemn de-a lungul prea cunoscutei șosele Kiseleff, pe care erau înșirate numeroase trupe; întâi cele franceze și britanice, apoi ale noastre, în frunte cu regimentul meu 4 Roșiori.
Era întâia oară când salutam pe pământul nostru trupe aliate; bucuria de a le vedea în jurul nostru astăzi, era aproape mai mult, decât puteam suporta. Ne vedeam în sfârșit prietenii! Fusesem despărțiți, fără nădejde, de ei în depărtatul nostru colțisor de lume. În tot timpul războiului nu fusesem niciodată în legătură cu armate aliate, afară de cele rusești; iar acestea, la sfârșit, se prefăcuseră într’un prilej de groază în loc de a ne fi sprijin.
La mijlocul drumului ne-a întâmpinat un sobor de preoți în odăjdii strălucitoare; veniseră să binecuvânteze întoarcerea noastră, steagurile noastre și ale aliaților. S’au înălțat cântări solemne și ni s’a dat să sărutăm crucea.
A doua oprire s’a făcut în piața Victoriei. Aici ne-a întâmpinat după datină, primarul cu pâine și cu sare, guvernul nostru, numeroși foști miniștri din toate partidele, corpul diplomatic, precum și o mulțime de doamne entuziaste care mă acoperiră cu o ploaie de flori, lucru nu tocmai ușor de înfruntat când ești călare. După aceasta, urmă intrarea în oraș de-a lungul vestitei Căi Victoria, scumpă inimilor românești…
Peste tot steaguri fâlfâiau la ferestre, pe acoperișuri, la felinare, și stegulețe în mâna fiecărui copil.
Era o simfonie amețitoare de roșu, galben și albastru. Eu, de pe voinica spinare a lui Jumbo, puteam privi deasupra capetelor mulțimii drept în ferestrele caselor și puteam prinde însuflețirea de pe fiecare chip, să răspund fiecărui zâmbet, să bag de seamă înfrigurarea fiecărui copil și să simț o apropiată împărtășire a bucuriei poporului meu…
Bucureștii cunoscuseră toate grozăviile ocupației sub apăsarea unor asupritori nemiloși, cari împilaseră poporul cu o grea tiranie. Nu mai era omul stăpân pe sufletul său, românul nostru galben la față, cu capul plecat trebuise să se supună soartei lui. Niciun glas nu îndrăsnea să se ridice deasupra șoaptei, nimeni nu mai avea dreptul să umble slobod după treburile sale, afară de cei ce intraseră la învoială cu dușmanul; cei credincioși trăiseră clipe grele.
Iar acum, după acești doi ani cumpliți, ne întorseserăm biruitori în ciuda nenorocirii și a umilinței, iar visul de veacuri al României, era acum împlinit. Nu e de mirare că-și ieșise din fire poporul de atâta bucurie, nu e de mirare că până și pietrele de sub picioarele noastre păreau că ne aclamă și că se îmbată de gloria întoarcerii.
Uitându-mă de sus, la toate acele fețe întoarse spre mine, mi se părea că citesc în ochii fiecăruia suferințele prin care trecuseră.
Alaiul nostru își urmă drumul până în piața unde se înalță statuia lui Mihai Viteazul, cu sabia ridicată în vârful brațului stâng. Aici, de când venisem în țară la 1893, mireasă nevinovată și plină de dor de țara ei, fusesem de față la defilarea de fiece an la 10 Mai, însă niciodată la o paradă ca aceasta, în care luau parte armata franceză și cea engleză. Poporul însoțea cu urale de entuziasm nebun, trecerea desrobitorilor noștri, care veniseră de peste Dunăre, drum lung, ca să fie alături de noi în această zi de pomină.
După defilare urmă un Te-Deum, oficial la Mitropolie. Pe când soseau oaspeții, am avut 10 minute de răgaz, în care să-mi schimb uniforma în haine de sărbătoare. Slujba a fost scurtă, solemnă și impunătoare; biserica întunecoasă, era luminată de 1000 de făclii, iar pe când îngenuncheam ca să înălțam mulțumiri către Domnul, cântarea unui cor de multe glasuri plutea în valuri deasupra capetelor noastre. La ieșirea noastră din biserică, înainta spre noi generalul Grigorescu și în numele armatei rugă pe rege să primească bastonul de mareșal. Această idee o dădusem eu generalilor, care se învoiseră cu entuziasm, însă pentru Nando fusese ceva neașteptat. A fost mișcat.
După, plecarăm spre căminul nostru, la Cotroceni, unde zăcuse Mircea doi ani singurătate, așteptând întoarcerea noastră…
Aici las să’mi cadă pana din mână. Nu e sfârșitul povestei, numai basmele se sfârșesc cu «fericire, cu fericire», nu e un basm, ci povestea vieții mele.
Ceea ce a urmat apoi e lung, foarte lung, vrednic poate de luare aminte, dar totuși e bine să-mi sfârșesc aici, acum. când m’am întors la mormântul lui Mircea și în vechiul meu cămin. Într’o zi voi scrie poate ce au urmat. Aceasta rămâne de văzut. Azi simt însî că trebuie să sfârșesc evocând cuvintele unuia ce cunoaște mult din durerile Regilor: «Această trudă dureroasă a dat-o Dumnezeu oamenilor, ca să se oțelească prin ea. Am văzut toate muncile ce se fac sub soare și iată: toate sunt deșertăciune și sbuciumare a gândului.»
