Mi-e greu să povestesc de ea!

La mijlocul de drum al vieţii noastre
m-am fost găsit într-o pădure-adîncă:
pierdusem drumul drept prin văi sihastre.

1-4 Mi-e greu să povestesc de ea! Azi, încă,
gîndind la codru-acel, sălbatec foarte,
simt groaza iar din suflet cum mănîncă.

1-7 Amar a fost, îngemănat cu moarte…
Dar pîn’să spun de-a binelui aflare,
de alte lucruri voi vorbi în carte.

1-10 Nimic nu pot rosti despre intrare,
căci totul era somn în jur şi-n mine
cînd părăsisem limpedea cărare.

1-13 La poalele, ajuns, unei coline,
unde lua sfîrşit hidoasa vale
ce multă spaimă-mi strecurase-n vine,

1-16 privii în sus spre crestele ei goale
scăldate-n binefăcătoarea rază
a astrului ce-ndreaptă orice cale.

1-19 Şi-atunci simţii cum parcă-înseninează
al sufletului cer de teama prinsă
în noaptea mistuită-n fiori de groază.

1-22 Precum un om ce, cu suflarea stinsă
de-a fi răzbit năvalnică bulboacă
se-ntoarce spre vîltoarea greu învinsă,

1-25 fiinţa mea, fugind încă buimacă,
s-a înturnat spre vama cea stîncoasă
ce n-a lăsat pe nimeni viu să treacă.

1-28 Apoi, după ce-am stat puţin, doar ca să
mai prind puteri, pornii pe coasta cheală
avînd mereu ca sprijin talpa joasă.

1-31 Şi-atunci văzui, pe povîrniş, la poală,
o sprintenă panteră,-împestriţată
pe toată blana, cum, fără sfială,

1-34 în faţă-mi răsărea, înverşunată –
şi-atît zăgaz mi-a stat acea jivină
încît să mă întorc vrui nu o dată!

1-37 Era spre-întîia zorilor lumină
şi soarele suia cu-aceleaşi stele
ce-l însoţeau cînd Dragostea Divină

1-40 dădu întîiul suflu-în toate cele.
Părea că să n-am frică mă învaţă,
de fiara cu zălud bălţata piele,

1-43 blîndu-anotimp şi dulcea dimineaţă,
dar nu-într-atît cît teama să-mi descînte
de-un leu, ce-mi apăru deodată-în faţă,

1-46 vrînd parcă-asupra mea să se avînte –
cu bot lihnit şi nările la pîndă
văzduhu-întreg căta să-l înspăimînte.

1-49 Dar iată şi-o lupoaică ce, flămîndă,
de pofte rele, jalnică-arătare,
atîtor oameni le e grea osîndă;

1-52 de-aşa potrivnicie-a fost în stare
cu chipul ei ce mă umplea de groază
încît pierdui nădejdea de-înălţare.

1-55 Şi, ca şi-acel ce hulpav cumulează,
dar ceasul rău i-aduce vremi sărace
şi plînge gîndu-în el şi-l întristează,

1-58aşa, pe mine, bestia fără pace
simţeam încet-încet cum mă strămută
spre locul unde orice rază tace.

1-61 Şi cum mă năruiam în valea slută,
o umbră mi se-înfiripă în faţă,
ce-în lunga sa tăcere părea mută.

Dante Alighieri, „Divina Comedie”, Infernul (fragment din primul cânt)
(traducere de George Pruteanu)